Orice stat are o constituţie şi orice constituţie, chiar dacă nu este băgată în seamă, are unul sau mai mulţi părinţi. Invocîndu-şi la fiecare pas constituţia, americanii îi amintesc la fel de frecvent şi părinţii, d-alde Jefferson, Lincoln şi alţii. După doi ani de căutări, România tranziţiei s-a dotat şi ea cu o constituţie al cărei părinte a purtat, şi continuă să poarte, bucolicul nume Antonie Iorgovan. Dictatura stalinistă a schimbat mai multe rînduri de constituţii, ignorîndu-le pe toate cu aceeaşi seninătate. Ultima referire la această nevoiaşă moştenire s-a făcut auzită în timpul procesului din decembrie 1989 de la Tîrgovişte, cînd fostul dictator încerca să îşi întemeieze apărarea pe privilegiile care îi erau conferite de constituţia impusă prin voinţa lui. Copleşită de grijile arzătoare ale momentului, echipa instalată la cîrma tranziţiei nu a înscris constituţia printre priorităţile sale de frunte. Tăcerea asupra acestui subiect a fost întreruptă în trei circumstanţe, de fiecare dată din alt motiv. Prima, laborioasă moşire a proiectului, ale cărui merite au fost consfinţite prin adoptarea lui de către referendumul din decembrie 1991. Puterea ilegitimă, instaurată sub oblăduirea revoluţiei, nu obţinuse în urma alegerilor din Mai 1990 decît o legitimitate electorală. Abia ca urmare a referendumului din decembrie 1991 puterea dobîndeşte în sfîrşit legitimitatea constituţională după care tînjea. Dubii platonice asupra constituţiei

au fost exprimate după alegerile din 1996, foştii ei critici guvernînd totuşi, timp de 4 ani, în conformitate cu prescripţiile ei. Tema constituţiei a revenit brusc în actualitate, din iniţiativa guvernului, în 2002. O variantă colaterală a acestor discuţii nu vizează constituţia, ci pe părintele ei. Fluturînd diverse posibilităţi inovatoare - modificarea sistemului electoral, renunţarea la parlamentul bicameral etc. - g