Un student-arhitect cu bun condei, dl. Tudor Timotin, îmi face onoarea să discute articolul meu despre concursul pentru Catedrala Patriarhală în Dilema nr. 477/3-9 mai 2002. Apreciez interesul d-lui pentru tema gravă a concursului, aflat în plină desfăşurare. Cu toate acestea, trebuie să fac cîteva precizări. 1. "I-a întrebat oare cineva pe aceşti umili credincioşi ce părere au ei despre o biserică ce urmează a adăposti cinci mii de oameni în interior şi o sută de mii în piaţa din faţa sa?". Îl voi dezamăgi pe mai tînărul meu coleg: o catedrală patriarhală nu se face prin referendum, cum nici sediul guvernului; România este oricum ultima dintre ortodoxiile autocefale care îşi construieşte "cathedra" pentru Patriarhul său. Această obsesivă cultură a înfruntării între - cine? - şi Biserica Ortodoxă Română devine plictisitoare. Problema nu este de a întreba comunitatea dimprejur - care comunitate: cea alungată cu buldozerul la demolare sau cea adusă de puterea post-revoluţionară atunci cînd a dat apartamentele de pe Victoria Socialismului acoliţilor? - cînd este vorba despre un monument de importanţă naţională, ci de a lua decizia corectă din cît mai multe puncte de vedere. Or, criteriul oportunităţii este îndeplinit din clipa autocefaliei: de la acest moment s-a scurs mai mult de un secol; dacă s-ar fi născut într-un Bucureşti cu catedrală patriarhală construită de Miron Cristea, la fel de vehement ar fi fost împotriva ei? Criteriul aşezării rezidă în cel mai puţin rău dintre amplasamentele oferite (nu dintre cele vizate). Criteriul financiar pare de asemenea verificat: nu cu bani de la stat, ci cu bănuţul văduvei se va face în primul rînd catedrala şi cu donaţiile celor care dau de obicei bani în astfel de circumstanţe. Aici colegul meu greşeşte crezînd că "această Catedrală este cu siguranţă cea mai mare investiţie a statului român într-un program arhitectur