Un film a cărui producţie durează patru ani este, să o recunoaştem, un fapt de excepţie. În zilele noastre în care "graba strică treaba". În zilele noastre în care motto-ul pare a fi "cu cît mai multe filme, cu atît mai mulţi bani". În sfîrşit, în zilele noastre în care calitatea a ajuns sinonimă cu încasările. În această ordine de idei blamabilă nu este dorinţa de cîştig în sine, ci replicarea, clonarea obsesivă a uneia şi aceleiaşi reţete pînă la abolirea oricărei urme de bun-simţ.

Într-un asemenea acultural context, Moulin Rouge este, indiferent de "calificativul" pe care i-l acordăm, indiferent de atitudinea noastră de acceptare ori de respingere, un film ieşit din tiparul comercial acreditat oficial: lipsesc exploziile, sîngele apare în prea puţine cadre şi nu se revarsă în efluvii ce împînzesc ecranul, genurile policier şi sf nu sînt amintite nici măcar în glumă, acţiunea poate fi rezumată în trei cuvinte, iar suspense-ul pare a nu fi fost inventat încă. O manieră nonconformistă, provocatoare de abordare a unui subiect uşor desuet (v. şi sursa de inspiraţie pe filiera "Dama cu camelii"/ "Traviata") constituie premisa esenţială a discursului cinematografic. Specularea la maximum a discrepanţei dintre clasicitatea, cuminţenia, previzibilitatea epică, pe de o parte, şi "obrăznicia", iureşul limbajului vizual, pe de alta, creează o atmosferă tumultuoasă pe al cărui fundal se desfăşoară iubirea fără viitor dintre vedeta clubului de noapte Moulin Rouge, Satine (Nicole Kidman, impecabilă în ipostaza de divă curtezană a sfîrşitului de secol 19), şi tînărul scriitor Christian (Ewan McGregor, seducător prin spontaneitate, naturaleţe). Un film centrat pe relaţia celor două personaje, pe sentimente, nicidecum pe acţiune, poate părea la prima vedere plictisitor, derutant, ba chiar imposibil de urmărit de vreme ce unii părăsesc sala de cinema după primul sfert d