Tare mult au fost blamaţi muncitorii români atunci cînd au blocat şoseaua cu avionul, cînd s-au lungit pe calea ferată ori cînd au spart cu pietrele geamurile vreunei prefecturi din ţară. Ce să mai spunem despre protestele investitorilor la Fondul Naţional de Investiţii care au cerut ca statul să le dea înapoi banii depuşi. Chiar şi subsemnatul, atins de ceea ce astăzi aş numi "febra reformei dure", a scris sau a spus că statul nu ar trebui să cedeze şi să dea bani, sub o formă sau alta, atunci cînd se confruntă cu acţiuni de protest. Să nu uităm însă că nu muncitorii români au inventat presiunea străzii. Oriunde şi oricînd o categorie socială s-a aflat în pericol să piardă unele privilegii financiare a reacţionat cu aceeaşi vehemenţă. Spre exemplu, fermierii francezi au ieşit în stradă în perioada în care se negocia cota lor de producţie în Uniunea Europeană. Aşadar, disperarea nu este o invenţie românească. Mai mult decît atît, nu este nici măcar apanajul proletariatului. "Gulerele albe", adică funcţionarii de la Bancorex, au avut aceeaşi reacţie atunci cînd au fost puşi în faţa lichidării băncii. Şi ei au cerut plăţi compensatorii, şi ei au cerut amînarea lichidării susţinînd că banca mai poate fi salvată, şi ei (unii chiar cu funcţii de conducere) s-au grăbit să-şi găsească locuri călduţe în alte bănci. Ce vreau să spun? Că atît muncitorul, cît şi investitorul la FNI, cît şi intelectualul nu refuză cadouri de la stat. Ba chiar nu ezită să facă presiuni pentru a le primi. Pentru fiecare este valabilă vorba care spune că "pomana îngraşă". În ultimii 12 ani, statul a dat destul de pomană. În limbaj economic mai sofisticat, termenul de pomană se poate înlocui cu unul mai cosmopolit: alocarea resurselor. În ultimii ani, statul nu a reuşit să aloce eficient resursele. Iar opusul alocării eficiente este risipa. Să numim doar cîteva canale prin care s-au risipit b