I-a dat inteligenţei prostia necesară pentru a-i dovedi vulnerabilitatea. I-a dat prostiei - inteligenţă şi, mai ales, lirism, vibraţie, flamă. Cînd un prost de-al lui gîndea sub lună, într-o barcă sau pe o pajişte, universul vuia: "Am sînii mici şi duc o viaţă monotonă!", "Eu am ridicat problema - eu o bagatelizez!", "Întîi a fost iubirea spontană şi pe urmă avantajele inevitabile!". I-a dat ticăloşiei - vigoare, logică, optimism, spor de periculozitate: "Poate fi omul atît de ticălos? Poate!". I-a dat bunului-simţ - acel scepticism care-l face, nu o dată, eroic. I-a luat disperării - ultima duioşie şi i-a dezvăluit forţa ipocrită şi laşă. I-a luat pesimismului - aura de urît acordată de falsa virtute şi i-a oferit o şansă stenică, tonică, umană: imaginaţia. A făcut din locurile comune un paradis infernal în care te simţeai ca în junglă: "Nu numai că nu mi-am refăcut viaţa, dar stau şi foarte prost cu tensiunea". "Simt că vrei să mă părăseşti la început provizoriu, pe urmă definitiv". "Dacă m-ai iubi, ai şti că reţeta e pe noptieră..." A luat omului ce-şi zice de cultură - coiful, zalele şi himerele sale dulcege, dezvăluindu-i golul din orice cultură care nu se bazează pe suflet. I-a dat culturii sufleteşti - drama ei cotidiană, supremă, a alegerii între canaliile unor interese şi melancolicii unei transparenţe, între mizerabilii complecşi şi o demnitate cît mai taciturnă. Înalta intelectualitate a operei lui se bizuie pe această subtilitate la care nu au acces mulţi intelectuali: a înţelege că nu ai de ales, în dulcele stil clasic, între minciună şi adevăr, ci între adevăr şi imposturile lui. În această problemă crucială - nu numai pentru scris... - el, în proză şi teatru, Lucian Raicu în critică, au fost, sînt şi rămîn obsedaţii generaţiei mele, deschizîndu-ne un drum de o originalitate, aş zice, evidentă, dacă n-ar exista orbiri pînă la înrăire. Toate aces