file de poveste La început am descoperit o simplă ştire pe Radio România Actualităţi. Într-un fel pusă şi ea într-o emisiune, alături de colecţionari şi ciudaţi. Se povestea cum o doctoriţă a căutat în timpul lui Ceauşescu să facă un transplant şi pentru perseverenţa ei a fost recompensată. Şi număra deja ceva vreme de atunci. Şi mă gîndeam, nu ştiu de ce, la filmul: "Stropitorul stropit". Fără prea mult efort l-am descoperit pe profesorul Sinescu de la Spitalul Fundeni. Orice întrebări aş fi pus, profesorul mă privea şi tăia răspunsuri ca-n sala de operaţie. Venisem pentru transplant? Păi, transplantul e o operaţie simplă. Uite, operaţia de vezică urinară în cazul cancerului, e altceva. Mi-a arătat o parte dintre transplantaţi. Pacienţii erau ca şi doctorul: vorbeau puţin şi ştiau exact ce au avut, nu făceau nici un titlu de glorie şi nici un mister. Apoi, am dat de cîţiva dintre membrii Asociaţiei. Am început să-mi înmoi tonul. Senzaţia că voi fi şi eu ca ei şi mie nu are cine să-mi dea un rinichi, o inimă, un plămîn a început să mă urmărească. Aşa că am povestit, mai domol, mai telenovelă. Am scris dintr-un fel de superstiţie, dacă s-ar putea m-aş pune pe lista de aşteptare de acum, deşi nu am nimic. Sau cine ştie?

Profesorul Sinescu spune

că e matematică Cu ficatul altuia, cu rinichiul nepotului, cu inima vreunui negru. Se spune: a mai trăit cinci ani şi jumătate. Or fi zilele lăsate de Dumnezeu sau eficienţa transplantului? Profesorul Sinescu , de la Spitalul Fundeni, crede că e matematică, nu se amestecă Dumnezeu. Sigur, e şi ea matematică românească. Nu punem cazul organelor luate de la donatori în viaţă, rude de gradul întîi. Noroc că ne asemănăm cel puţin jumătate cu mama şi jumătate cu tata. Privim lista de aşteptare. Un om e pe dializă şi vrea transplant. Cineva trebuie să moară. Dar nu-i de-ajuns. Poţi să-ţi doreşti moartea altuia, dar l