S-a spus de multe ori că, din punct de vedere religios şi spiritual, vremea de faţă seamănă întrucîtva cu ceea ce azi numim primele secole creştine. Le numim, evident, astfel pentru că tradiţia creştină, care a participat în mod decisiv la construirea Europei, care a avut puterea de a modela şi de a da coerenţă lumii, iar mai tîrziu lumilor, europene, această tradiţie îşi constituia pe atunci, în secolele I-IV, marile repere. Miezul dens al revelaţiei sale era comentat, desfăşurat, făcut să iradieze: se trasau atunci principalele ei dimensiuni teologice şi contemplative, se experimentau atunci soluţii de viaţă ascetică şi comunitară ce au rămas exemplare, se defineau instituţii, ecleziastice şi laice, comportamente şi moduri de gîndire pe care în parte le moştenim, noi tipuri de raport cu lumea de dincolo. De aceea, europeni, interesaţi ori nu de religios, obişnuim să vorbim despre primele secole creştine: ele sînt în fond primele secole ale "erei noastre". Dar dacă privim lucrurile nu din perspectiva duratei lungi, ci de mai aproape, dacă luăm în seamă propriu-zis epoca de început a erei noastre ne aflăm în faţa unei lumi foarte colorate, în care creştinismul nu este decît una dintre multele căi spirituale active: o lume în care diversitatea spirituală e frapantă, o lume în care circulaţia, dezbaterea, concurenţa, reciproca influenţă, sincretismele, definirea şi redefinirea religiilor, a căutărilor, a şcolilor de înţelepciune sînt uimitoare. Tipul de oikumene elenistică, iar apoi pacea romană creaseră o societate religios plurală şi comunicantă. O societate în care întîlnirea cultelor, a filozofiilor din Orient şi Occident (ceea ce însemna Mediterana) devenise o trăsătură evidentă. În această privinţă, Alexandria e oraşul emblematic, mediul prin excelenţă al concomitenţelor şi al schimburilor spirituale. Aici, Ammonius Saccas îi are elevi, în sec. III, pe Ori