Mi s-a părut întotdeauna că a fost una dintre fantasmele lui Giovanni Papini (în Figure umane, Firenze, 1943) povestirea despre un personaj care îşi scria operele numai pentru el însuşi, "reeditându-le" - dacă îi plăceau -, din nouă în nouă ani, în "ediţii" mereu ameliorate şi de lux, aşezându-le apoi, numai pentru sine, în splendida-i bibliotecă. Nu cred că există, în realitate, scriitori care, atunci când îşi compun operele, să nu vizeze lectura lor de către alţii, "cititorii". Am cunoscut, atâţia, frustrările, ba chiar supliciul literaturii rămase "pentru sertar" şi nu-mi pot închipui că ar exista printre noi scriitori atât de mazochişti încât să nu dorească depăşirea piedicilor editorial-financiare de acum şi, trecând, deci, pragul publicării, să-l depăşească pe acela al "difuzării" - atât de precare şi oarecum aleatorii - şi al acceptării operei lor în librăriile asfixiate de cărţi pentru că nu mai au suficient spaţiu (cerc vicios: şí pentru că nu se vând repede sau nu sunt cumpărate mai deloc). Poate că apetitul lecturii există, încă, dar preţurile sunt prohibitive pentru cei mai mulţi potenţiali cititori (exceptăm, desigur - dar este vorba şí de un număr foarte restrâns -, pe cei care primesc gratuit cartea, cu sau fără dedicaţia de rigoare, sau cărora le este oferită datorită funcţiei lor social-culturale, sau care intră în circuitul trecerii cărţii "din mână-n mână").

Poate că, dintre cei care şi-au văzut opera tipărită şi eventual - fericire supremă - expusă în librării, mulţi se mai gândesc la pragul relativei "veşnicii", asigurat prin intrarea operei în biblioteci de uz public. Adevărata dăinuire - pentru viitor - şi de fapt, până nu de mult, difuzarea în cercuri largi de cititori, este (era, mai ales) oferită de Biblioteci. Să nu ne amăgim la gândul bibliotecilor personale, şi la moştenitorii lor (erau, totuşi, mândrii ale trecutului, astăzi