Ca la orice artist comic care îţi dă o clipă senzaţia vertiginoasă că viaţa merită trăită fie doar şi pentru hohotul de rîs provocat de o esenţială grimasă a chipului său, măreţia - cuvîntul mi-e bine cîntărit - lui Giugaru se trăgea dintr-o relaţie complicată, greu traductibilă, cu lumea. Omul era - iniţial - un terorizat al cotidianului. În ochii nici unui actor român nu se răsfrîngea, la proporţii atît de copleşitoare, spectrul inexplicabilului răsărit din toate platitudinile şi mizeriile realului. Enormitatea privirii sale bulbucate era naturala expresie a perplexităţii - dusă pînă la acea blocare a minţii căreia îi mai zice cum îi zice - în faţa a cîte şi mai cîte se întîmplă, neînţelese, dar şi extrem de primejdioase, în lume, lume, soro lume. Însă nici inexplicabilul şi nici perplexitatea nu-l paralizau. O vitalitate grandioasă îl împingea - ca un taifun al unei metafizice "dobitocii" - să se considere şi să acţioneze ca un neînfricat, pe care nu-l va doborî tocmai ceea ce mintea normală pronostichează că-l va doborî. Forţa lui rupea cîteva verigi ale inteligenţei şi realiza acea viclenie salvatoare în faţa grozăviilor, abolite prin sus-numitul suflu de taifun. În domeniul trîntei - cum s-ar zice - cu neînţelesul, Giugaru e un clasic fără de pereche. Drumul lui de acasă la "Iunion", la comediile de le joacă Ionescu, unde nu s-ar fi dus dacă Ziţa nu l-ar fi rugat cum l-a rugat, starea lui de încordare şi vigilenţă la grădină, descoperirea amploaiatului ce se uita lung şi galeş la cucoane, fierberea sîngelui, dar şi a ideilor în arterele sale, drumul înapoi acasă - terorizat de umbra acelui scîrţa-scîrţa pe hîrtie - monologul de început al binecuvîntatei "Nopţi furtunoase" (versiunea Jean Georgescu), ca şi toate nopţile furtunoase în care Zoe şi Fănică ("ei, brava, Fănică şi trădător!" - Giugaru seamăn pe lume nu are în a rosti această replică-limită), to