Mare surpriză, mare, se petrecea în ziua de 31 octombrie 1926, în oraşul american Detroit: într-un spital depopulat de medici şi cu cîteva asistente mai mult somnoroase (era o zi de duminică) murea, la 52 de ani, vestitul iluzionist Harry Houdini. Omul care-şi construise o carieră şi o legendă tocmai din a scăpa din cele mai imposibile şi strîmte celule - în care intra legat la mîini cu lanţuri de oţel prinse cu zece lacăte - n-a mai putut scăpa din faţa unei altfel banale infecţii. The world-famous escapologist, cum spuneau afişele sale răspîndite în toată lumea, a murit tocmai datorită gurii lui mari: el, şi nu altcineva, spusese că secretul miracolelor sale stă tocmai în muşchii abdominali, capabili să suporte orice presiune şi orice şoc! Aşa spunea el. Iar cineva a dorit să verifice. Cu cîteva săptămîni înainte de deces, Houdini făcuse un turneu în Canada şi, ajuns la Montréal, managerul îi aranjase o reprezentaţie în faţa unor studenţi - ghidat de ideea, corectă în teorie, că studenţii sînt cele mai incredule fiinţe şi că dacă i-ai convins pe ei atunci ai convins pe toată lumea. Numai că unul dintre aceşti studenţi, incredul, sadic sau doar ameţit de bere, s-a apropiat pe neştiute de scamator şi, fără să-l prevină, i-a tras scurt doi pumni sub coaste - ulterior el va folosi ca scuză alte vorbe ale iluzionistului, care mai spunea că, prin legăturile lui cu un medium misterios, ştie dinainte tot ce i se va întîmpla în următoarele ore şi zile. Houdini a simţit durerile chiar din seara de după spectacol, dar nu şi-a întrerupt turneul. Întors în Statele Unite, a încăput pe mîna medicilor: care i-au scos apendicele, dar nu l-au mai putut salva de o neaşteptată peritonită, care se instalase bine. Toată lumea l-a deplîns pe Houdini - inclusiv actorul cu faţă imobilă Buster Keaton, temător o clipă că incidentul va umbri succesul noului său - în acea toamnă - film