De cîte ori aud telefonul, simt un val de nervi suindu-mi-se în gît. Poate că mi se trage de la vîrstă, sau de la oboseală. Cînd eram adolescent, abia îl aşteptam să sune. Vorbeam cu orele. Părinţii mei se foiau cu subînţeles prin cameră, mai tuşeau, mai deschideau uşa, mai băteau cu arătătorul peste închietura mîinii stîngi. Mă încruntam la ei şi făceam gesturi nervoase să mă lase în pace să vorbesc. Mi-aduc aminte că eram foarte performant: reuşeam să iau cele mai sumbre feţe la adresa alor mei şi să fac cele mai bruşte mişcări din mîini, în timp ce, pentru interlocutor, vocea mea rămînea egală şi amabilă. Am la activ, din acea perioadă a vieţii mele, mii de ore de conversaţie. Nu ştiu de ce, dar, la acea vîrstă, vorbitul la telefon mi se părea o consacrare a spaţiului meu privat. La fel au stat lucrurile şi cu petrecerile. Sau cu vizitele. În exact această ordine, îmi făcea nespusă plăcere: 1. să ies cu prietenii şi să bat străzile fără vreo ţinţă anume; 2. să mă duc la chefuri (se numeau ceaiuri, iar mişcările infinitezimal sexuale care se produceau acolo ofereau combustibil pentru alte ore de conversaţii la telefon în zilele care urmau); 3. să invit lume acasă. Însă cel mai mult îmi plăcea să mă trezesc, neanunţat, cu prieteni la uşă. În timp ce ai mei se uitau consternaţi la necunoscuţii care le treceau prin sufragerie, eu mă duceam la bucătărie, făceam sanvişuri, ceaiuri şi cafele. Retrospectiv, nu cred că era vorba despre ospitalitate, în ce mă priveşte, ci despre mimarea ritualurilor ospitalităţii pentru a valida, şi în acest fel, spaţiul meu privat. Acum, dacă sună cineva la uşă, mi se strînge dureros stomacul de îngrijorare. Mă gîndesc la ce-i mai rău: s-a spart o ţeavă şi mobila vecinilor mei de dedesubt pluteşte pe apă; e lumina; e administratorul care vină să-mi bată obrazul pentru întreţinere; e de la fisc; sînt Martorii lui Iehova; sînt doi com