Anunţat la Reykjavik, Consiliul de cooperare Rusia-NATO a fost salutat ca adevăratul sfîrşit ale războiului rece: foştii adversari semnează un acord prin care colaborarea concretă şi necondiţionată din timpul campaniei antiteroriste de după 11 septembrie se va consolida prin consultări şi acţiuni "în zonele de interes comun". Simultan, se semnează la Roma şi Tratatul pentru controlul dezarmării nucleare, părţile căzînd de acord asupra ritmurilor şi cifrelor. După ce, la ferma din Texas, a privit în "fundul sufletului lui Putin", preşedintele Bush a decis că poate avea încredere în el şi că Rusia merită să fie ajutată pentru menţinerea stabilităţii în fostul imperiu şi în regiunile odată controlate de ea. Nu toată lumea vede legătura dintre acorduri şi sufletul lui Putin. La Pentagon, se bănuieşte că - aşa cum au mai făcut-o şi în trecut - conducătorii Rusiei doresc doar un răgaz pentru ca ţara lor să-şi redobîndească statutul de mare putere, întîi prin refacerea legăturilor cu republicile desprinse din URSS, apoi prin extinderea zonelor de influenţă. Rusia priveşte cu suspiciune şi teamă evoluţia Chinei, se simte ameninţată de frontul islamic şi face concesii americanilor, doar pentru a-şi trage sufletul, cooperarea fiind necesară stopării declinului economic (cu consecinţele sale militare, demografice şi sociale). Adversarii de la Washington ai noii politici americane consideră că acum Rusia e prea slabă ca intenţiile ei să mai aibă vreo importanţă şi că nu este cazul să i se dea din nou ocazia să acţioneze într-o situaţie modificată. Şi la Moscova, adversarii împăcării găsesc că s-au făcut prea multe concesii: prezenţa trupelor americane în republicile Asiei centrale şi a instructorilor americani în Caucaz sînt considerate semne de slăbiciune, iar noile acorduri vor accentua relaţia de subordonare a Rusiei faţă de Occidentul pe care poporul îl simte străin