Iris (MareaBritanie-SUA, 2001), regia Richard Eyre. Iris Murdoch (Judi Dench) se opreşte deodată din scris: un cuvînt i se pare deodată dificil, o încurcă, o zăpăceşte, şi acel cuvînt este chiar "puzzled" - "încurcat", "zăpăcit". "Toate cuvintele fac aşa atunci cînd le iei prin surprindere", îi spune soţul ei - criticul literar, profesorul şi prozatorul John Bayley (Jim Broadbent). Dar Iris e speriată: ea a fost luată prin surprindere de cuvîntul acela. Chiar în timp ce-l scria, sensul lui clar s-a împrăştiat, ca piesele unui puzzle. Şi astfel, printr-o glumă proastă pe seama scriitoarei, boala ei - "doctorul Alzheimer", cum o numeşte Bayley mai tîrziu - îşi anunţă sosirea. E o secvenţă puternică şi urmează altele. Alte cuvinte urmează soarta lui "puzzled": Iris nu mai poate recunoaşte o furculiţă - e doar "ceva pentru mîncare", după cum poştaşul devine "omul cu scrisorile", iar "dog" devine "God". Uită cine-i prim-ministrul Marii Britanii, iar atunci cînd îl recunoaşte la televizor pe Tony Blair, intră în panică, pentru că nu înţelege ce spune (spune ceva despre educaţie). Scriitoarea considerată "cea mai bună din generaţia ei" nu mai ştie aproape nimic, în afara propriului nume, pe care îl spune ca o fetiţă docilă, care îţi zîmbeşte atunci cînd îi zîmbeşti. Actorii sînt superbi şi filmul (bazat pe cărţile lui Bayley Iris: A Memoir şi Elegy for Iris) îi atinge pe cei mai mulţi dintre noi: după proiecţia de la Sala Palatului, în deschiderea Festivalului Filmului European, am văzut destui spectatori ştergîndu-şi lacrimile. Lacrimi pe care filmul le obţine prin metode onorabile. E construit prin juxtapuneri elegante: se tot retrage din anii '90 (cînd boala lui Iris avansează) în anii '50 (cînd ea şi Bayley abia se cunoşteau), se întoarce, se retrage iar. (Kate Winslet şi Hugh Bonneville interpretează cuplul la tinereţe.) Şi nu trece peste izbucnirile lui Bayley