Nesuprimînd primăvara, dictatura nu suprimase nici căpşuna rămasă, dimpotrivă, unul dintre fructele cele mai gustate de oamenii muncii. Adusă de procesul coacerii în pragul descompunerii, ea devenea unul dintre puţinele produse alimentare pe care consumatorii îl puteau achiziţiona fără a trece prin mucenicia cozilor. Răsplătindu-i generozitatea, folclorul îi transferase denumirea printr-un fel de dezmierdare onomastică asupra unei suprasolicitate licori poreclite "căpşunica". Abţinerea de la raţionalizarea căpşunilor a fost o măsură deliberată a regimului. Deliberată a fost însă şi ignorarea posibilităţii de a folosi căpşuna pentru a spori prestigiul internaţional al ţării - lacună pe care tranziţia pare decisă să o înlăture. Strategia adoptată nu constă în exportul de căpşuni către ţările nordice, al căror climat nu le prieşte, ci în exportul de culegători de căpşuni către o ţară unde fructul cu pricina creşte din abundenţă: Spania. Relaţiile româno-spaniole intrau cu avînt pe un nou făgaş. Numărul trăitorilor pe plaiurilor mioritice dispuşi să dea o mînă de ajutor rubedeniilor iberice întru latinitate depăşise cele mai extravagante aşteptări şi avea, desigur, diferite motivări. Ei porneau pe urmele lui Adrian Ilie şi Bogdan Stelea, deşi gloria ambilor a pălit cu o repeziciune jignitoare. Contînd pe deosebirea dintre mingea de fotbal şi căpşuni, ei contau totodată pe şansa de a demonstra vocaţia strănepoţilor

lui Traian şi Decebal pentru culesul căpşunilor pe toate meridianele - imaginea ţării nu avea decît de cîştigat. Competenţa neaoşă în materie a transformat o oropsită îndeletnicire sezonieră într-o activitate cu statut profesional internaţional. Dinamismul etalat cu această ocazie de societatea civilă nu putea lăsa statul nepăsător. Fericiţii selectaţi de angajatorul spaniol nu au întîmpinat la trecerea graniţei nici o dificultate din partea autori