A scrie despre arhitectura industrială în România astăzi poate însemna cel puţin două lucruri: A) Veni momentul unei concluzii asupra unui fenomen încheiat, pe care îl putem desemna atît în ceea ce priveşte alonja sa temporală, cît şi în ceea ce priveşte corpus-ul de opere pe care acesta îl desemnează. B) De asemenea, în ciuda colapsului acestui proiect atît pe plan mondial cît şi - sau mai cu seamă - în România, unde fenomenul industrializării a luat proporţii maligne, există semne că o arhitectură industrială într-un fel diferit decît cel promovat de vechiul regim este posibilă, probabilă, sau chiar deja prezentă după doisprezece ani de schimbare. Revista Arhitectura a făcut acum doi ani o asemenea experienţă, prezentînd antrepozite, noi fabrici, benzinării - cu toatele plauzibile. Istoria fenomenului este binecunoscută, iar profesorul Sorin Vasilescu face excelente oficii la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti în a o preda - copios ilustrată, căci altfel nu mai e "vizibilă" - tinerelor generaţii, de aceea mă rezum a face aici doar un "curs scurt": revoluţia industrială şi revoluţia epistemologică a Epocii Luminilor au impus, cel puţin de la Crystal Palace încoace, un alt mod de a concepe arhitectura. Ea nu mai este nici produsul unor artizani grupaţi în ghilde de specialişti în a lucra materia aşa cum este ea oferită, sau doar alchimic supusă focului (pămînt ars, ceramică, sticlă, apoi metal), nici gestul frivol al unui gentleman-architect care are intuiţii asupra modului în care trebuie să arate cutare casă pe care el o comandă. Dimpotrivă, industria propune un nou mod de a gîndi spaţiul edificat, care are în subtext prezentă şi personajul nou, cel care produce obiectele industrializate: muncitorul, cu problemele sale sociale şi, ulterior, politice (chiar dacă inventate de alţii în numele lui). Raţionalizarea şi standardizarea producţiei

de obie