Am avut ocazia de curînd să citesc, să privesc şi să ascult ceea ce au de spus şi de arătat mass-media din România despre satul contemporan. Lăsînd la o parte punerile în scenă de tip "Cîntarea României", care se pare că au viaţa tare lungă, satul apare de cele mai multe ori ca un personaj bătrîn şi părăsit, căruia i se întîmplă tot felul de nenorociri. În orice caz, nici satul nu mai este ceea ce a fost - fapt care, sincer să fiu, nu văd de ce trebuie să ne mire chiar într-atît. Schimbarea - în firea lucrurilor, fie ele şi sociale - este percepută mai degrabă ca degradare, ca pierdere şi destrămare a unei ordini idilice, despre care am motive serioase să mă îndoiesc că a existat cu adevărat vreodată. Comparativ cu oraşul, cu politicul sau economicul, spaţii "fireşti" ale schimbării, satul pare să rămînă, în percepţia publică, mai degrabă un lieu de mémoire. Şi, în numele acestei "memorii", o ocazie de mînioase înfierări. Nu vreau să cad însă şi eu în judecăţi generale. Într-un mod care poate fi semnificativ, există, de pildă, diferenţe destul de marcate între presa scrisă şi cea audio-vizuală, reportajele scrise reuşind în mai mare măsură să fie iscoditoare şi să se apropie de problemele actuale şi reale ale satului, în timp ce regizorii şi operatorii televiziunilor rămîn într-o mult mai mare măsură fideli unor imagini arhetipale şi patetice, care s-ar zice că nu au voie să lipsească din repertoriul bunului reporter, indiferent despre ce sat sau ce probleme ar vorbi acesta. Cuvîntul pare astfel să se fi eliberat într-o mai mare măsură decît imaginea de stereotipuri şi gîndirea de-a gata. Dar nici aici lucrurile nu sînt otova. Unele studiouri de provincie par să lucreze imaginea cu mai multă grijă şi creativitate decît cele centrale, în frunte cu cel mai "central" dintre ele, TVR, obosit şi tipicar, lenevind pe acelaşi veşnic picior de plai. Această (relativă)