Ar fi mişto să se facă un studiu academic serios despre cîntatul în baie. Pe mine, unul, m-ar pasiona să citesc de ce, într-un anumit moment, vocile noastre majoritar afone aleg, din jukebox-ul minţii, un şlagăr mai curînd decît altul şi-l hîrîie exasperant între cei patru pereţi ai încăperii cu cel mai înalt grad de umiditate din casă... Ce burete, ce shower-gel, ce spumant provoacă declicul? Există vreo relaţie de pură determinare între moliciunea poroasă a pielii care stă juma' de oră sub apă şi corzile vocale? Există ceva în camera de baie (altceva decît acustica ei legendară) care declanşează recitalul pe care nimeni, în afară de tine, n-ar vrea să-l audă?... Etc., etc. Cîntatul în baie s-a mutat, mai nou, pe scenă. Asta nu-nseamnă că baia a rămas necîntată (mai există, încă, adoratori fanatici ai vechiului stil clasic), dar dezavantajul său evident - lipsa vizibilităţii, "samizdatul" fonic, tristeţea de-a triumfa vocal în regim confidenţial şi, deci, fără aplauze - a dus, probabil, la inventarea karaoke-lui. Care este un cîntat în baie pe sec şi cu textul pe prompter - ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, îi scade mult din farmec. Dar, cum lucrurile noi - mai rapide, şi deci mai eficiente - presupun renunţarea la ceva din şarmul lucrurilor vechi, aşa s-a impus şi karaoke-le. Personal, n-am participat niciodată la o session, aşa încît nu cunosc virtuţile şi servituţile lui; dar am fost, recent, prins într-un "grup de discuţii" cu nişte prieteni şi cunoscuţi, care a "degenerat", după 3 dimineaţa, într-o formă de karaoke primar - un "proto-karaoke" pesemne: cîntatul în cor după casetofon. Gazda noastră (care lucrează la Radio) avea o colecţie dărîmătoare de CD-uri cu muzică românească şi, la început tentativ, timid, apoi - văzînd reacţia - tot mai meseriaş, ne-a delectat cu un "medley" aiuritor de Trurli, Trurli dragă, Să nu uităm să iubim trandafirii, De-ai f