În discursul ţinut la Ierusalim, în 1985, cu ocazia primirii unui important premiu, Milan Kundera amintea că aspectul cel mai original şi mai şocant al viziunii flaubertiene asupra prostiei (Flaubert, zicea Kundera, a descoperit prostia, şi a fost poate cea mai importantă descoperire într-un secol atît de mîndru de realizările sale ştiinţifice) constă în aceea că prostia nu numai că nu dă înapoi în faţa ştiinţei, tehnicii, progresului, modernităţii, dar - dimpotrivă - progresează ea însăşi. Prostia modernă, adăuga autorul Glumei, înseamnă ne-gîndirea ideilor primite. Şi încă: "putem imagina viitorul fără lupta de clasă şi fără psihanaliză, dar nu fără ascensiunea irezistibilă a ideilor primite care, înscrise în computere, propagate de mass-media, riscă să devină curînd o forţă ce va zdrobi orice gîndire originală şi individuală, sufocînd astfel esenţa însăşi a culturii europene a Timpurilor moderne". Nu încape îndoială că, de mai bine de un deceniu şi jumătate, observaţiile lui Kundera se confirmă. Cu atît mai reconfortantă e apariţia unei cărţi precum cea semnată de Elisabeth Lévy şi intitulată Les Maîtres censeurs (Editura J.C. Lattès). Autoarea, jurnalistă la săptămînalul Marianne, era, pînă ieri, complet necunoscută. Cartea, al cărei titlu trimite la un binecunoscut eseu al lui André Glucksmann, a ieşit în librării cu o lună înaintea alegerilor prezidenţiale; o putem considera şi o carte profetică, într-atît desfăşurarea evenimentelor dintre cele două tururi confirmă analizele ziaristei. Ce constată, de fapt, Elisabeth Lévy? Mai întîi, că generaţia "noilor filosofi", după zgomotoasa intrare în scenă din anii '70 şi după ce şi-a renegat trecutul maoist sau troţkist, a profesat şi profesează un moralism pur şi dur, sancţionînd necruţător orice abatere de la ideologia dominantă. O ideologie care se prezintă a fi structural şi inevitabil de stînga, întrucît st