Cu ceva timp în urmă am petrecut cîteva zile, în calitate de translator, alături de doi ziarişti străini, veniţi în România pentru un reportaj despre copiii străzii. M-a surprins că, interesaţi de senzaţional, amicii mei străini nici n-au remarcat, de exemplu, că, de multe ori, au putut vorbi direct cu copiii în engleză fără ajutorul meu şi nici un moment n-au vrut să afle ce se (poate) face pentru reabilitarea lor şi nici nu au vrut să încerce să înţeleagă cauzele apariţiei acestui fenomen. (Vizita la un centru de plasament unde erau internaţi foşti astfel de copii i-a nemulţumit, căci nu le oferea nimic senzaţional, iar fundaţia, care ne-a promis că ne va duce să vedem cum lucrează asistenţii săi sociali în stradă, a negat că ne-ar fi promis aşa ceva şi a vrut să ne trimită, în schimb, la atelierul de frizerie.) Însă, copiii de pe stradă ştiau ce vor străinii; dar nu vorbeau cu noi şi nu ne lăsau să-i fotografiem decît după ce stabileam suma pentru care vor presta aceste servicii. Cel mai greu a fost cu Mihai, un băiat de 12 ani, fără ambele picioare, care se deplasa cu ajutorul unei patine cu rotile. El ne-a spus din start că a jucat în trei filme - despre viaţa lui - şi fără 300 de mii nu se lasă fotografiat. După negocieri - în adevăratul sens al cuvîntului - ne-a lăsat cu 150 de mii să-i facem 5 fotografii (le-a numărat), dar numai în metroul spre Gorjului, care îl ducea acasă. Diana, de 9 ani, care cerşea la maşinile oprite la semafor la Baba Novac, ne-a spus o poveste cu unchiul care n-o lasă să meargă la şcoală şi, după ce s-a văzut cu o bancnotă în mînă, a dispărut instantaneu printre maşini şi ne-a salutat din troleibuz, după ce acesta închisese uşile. Dar fotomodelul perfect a fost o fată de la Gara de Nord. Cu ochii daţi peste cap, timp de 5 minute, ne-a arătat efectul aurolacului, trecînd prin toate stările şi poziţiile posibile înainte, în timp