"Schimb şcoala de meserii pe una de cariere..." Societatea românească de azi suferă din lipsa elitelor profesionale. Nu am aici nostalgia vremurilor interbelice, cînd un cizmar pleca din Olteniţa şi ajungea, în scurt timp, creator de stiluri europene. Nu mă gîndesc la tinereţea bunicii mele care, muncitoare fiind, în anii '30, îşi permitea concediul de odihnă la Cannes. Mă refer mai mult la lipsa acută, de azi, a exigenţei reprezentanţilor elitelor faţă de propriile performanţe. Şi la neîncrederea societăţii româneşti în reuşita prin meserie. În ziua de azi, există mai mulţi carierişti decît meseriaşi. Mai mulţi clovni decît regizori. Mai mulţi băgători de seamă decît profesionişti. Într-un mecanism social vicios, în care deplina recunoaştere o au "învîrtiţii", acei oameni respectaţi pentru realizările imediate şi nu pentru performanţe, elitele profesionale nu se exprimă. Nu au căutare. O societate normală este fundamentată pe tradiţia sa culturală, pe universul său de cunoaştere şi nu, în ultimul rînd, pe competiţia dintre elite. Vrem să facem parte din lumea bună europeană, fără a respecta setul de norme al unei societăţi civilizate. Construim o modernitate, căreia nu-i înţelegem principiile. Casa noastră e un fel de palat din chirpici, cu zorzoane, făcut într-un moment de inhibiţie a lenei noastre ancestrale. În făţărnicia noastră, ca notă discordantă bunului-simţ, credem că am ajuns la un standard de civilizaţie. Cînd, totuşi, ne hotărîm să facem ceva, nu ne batem capul ca lucrul să fie bine făcut, ci ne gîndim cum să arătăm lumii că sîntem cineva. Asta nu e o meteahnă colectivă, ci o epidemie. Am scăpat dintr-un primitivism social, în care statul dădea titluri de eroi ai muncii, şi am plonjat, fără repere şi orientări, direct, în societatea concurenţială. Cu titluri, dar fără valori. Am ieşit de pe porţile cooperativei "munca-n zadar" şi am nimerit, peste