Recunosc: nu am vocaţie de caţă. Niciodată nu am gustat farmecul lui "cine cu cine şi de cîte ori". Niciodată, cu o notabilă excepţie. Stăteam în spital de peste două luni, într-o rezervă cît un bob de mac, cu copilul meu nevorbitor şi cu un radio cu tranzistori. Era noiembrie '89, aşa că prea multe nu-mi veneau de la acel radio... Lunile acelea de recluziune, de sevraj informaţional mi-au dezvoltat un temporar apetit pentru bîrfă. Poveştile co-pătimitoarelor mele din spital (femei sănătoase cu copiii bolnavi) dobîndeau dimensiuni odiseice. Orice vorbă devenea informaţie relevantă. Orice fragment de conversaţie prins accidental din zbor atrăgea dorinţa fizică, dureroasă, copleşitoare pînă dincolo de uzul raţiunii, de a afla continuarea. La acele timpuri mă gîndesc - cu dramul de înţelepciune la care am acces - atunci cînd sînt întrebată ce cred despre tabloidele noastre cele de toate zilele. Şi nu îmi permit (mie însămi) să mă lansez în tirade estetizante fără a-mi pune întrebarea: de ce? Aplecarea spre detaliul zemos şi conjunctura picantă nu este o invenţie a presei româneşti. Atari produse de media există peste tot în lume şi se vînd profitabil. Ar fi o ipocrizie să nu le recunoaştem statutul de "jurnalism de nişă". Aşa cum ar fi o obtuzitate managerială să ştii că ai o astfel de piaţă şi să nu încerci să o ocupi. Ceea ce surprinde este expansiunea jurnalismului galben în zona ştirilor, a "presei de informaţie", modul în care această migrare afectează întregul peisaj media. Cunosc ziare respectabile care, în dorinţa de a se vinde mai bine, "se maschează" în tabloide: mai mult roşu în titluri, mai multă goliciune pe prima pagină... Analiza economică pertinentă, investigaţia ascuţită, comentariul cu miez din interiorul ziarului, departe de a fi văzute ca punctul forte al identităţii editoriale, sînt un bonus (care trece uneori neobservat) pentru cumpărătorul