Profesorul de ţară şi amantul doamnei de Warens John Dowoy spunea că, în educaţie, important nu este să creezi buni meseriaşi, ci oameni. Reţinem că şcoala dă elevului dexterităţi tehnice într-o lume tot mai cyborgizată, dar şi dimensiunile estetice, morale, voliţionale. Cestiuni anevoie într-o soţietate anapoda, ce nu şi-a denominat perspectivele decît la nivelul declaraţiilor de bune intenţii, al pedichiurii piciorului de lemn. În plus, ca statut social, deşi năzuie să treacă drept un element meliorist, o instituţie de magnanimitate, ca mai toţi intelectualii profesorul nu aparţine clasei de mijloc, ci pauperilor. Jignit, frustrat, cîrtitor, n-are decît a-şi petici veşmintele cu diploma de studii. Odinioară vajnic recuperator de păpuşoi, ori cîntăreţ (subversiv?) în strana festivalului "Musca la arat" (recte "Cîntarea României"), azi mi-i lehamite de misionarism, de falsa castitate a supunerii la imperative sociale, de vanităţile hidalge. Mi-i dor de un relaş fain, să văz lumea cu ochii pruncuţi ai conului Dinicu Golescu. Îs ispitit ca d-o (fr. cadeau) luxură a căpşuniadelor Occidentului. Revenit în chip de mare explorator, m-aş fuduli concetăţenilor, le-aş servi (cum toţi metecii repatriaţi) lecţii (of, iarăşi lecţii!)... Mi-ar sta bine cu o taşcă de pesetas la şold... Parol! Însă presimt că aiestea-s numa nazuri miticeşti. Trăind prea mult aici, am ajuns să-mi îndrăgesc amarul... La porţile Orientului, unde lucrurile esenţiale se amînă sine die (frizînd ridicolul şi absurdul), unicul merit real pare supravieţuirea. Oboseala devine generozitate, iar băşcălia însemn aristocratic. Parcă văz că, în loc să imigrez, am s-adun la răgazuri (evazionism?) mucaliţi ai satului, reînviind grupul satiric pe care l-am încropit acum cîţiva ani. Astfel - m-amăgea gîndu-mi mehenghi - vom mai amenda cele moravuri crunt pervertite şi induce-vom oareşicare propensiune spre cul