Cînd iei cunoştinţă de ştirile de la televizor, cînd citeşti presa neconsacrată tezelor teoretice sau manifestărilor eminamente culturale, te cuprinde un sentiment acut de inadecvare, de inadecvare între faptul divers, între întîmplările de fiecare zi, pe de o parte, şi, pe de altă parte, preocupările - ce par, în comparaţie, evazioniste - ale teoriei politice, filozofice, economice, sociale şi artă, aşa cum se practică ea din vechime pînă în epoca modernă şi postmodernă. Asişti la fapte groaznice, mai mult sau mai puţin abominabile, furturi, crime comise cu sînge rece, fratricide, paricide, pruncucideri, incesturi, jafuri armate, sinucideri misterioase, devalizări de bănci, corupţie fără ruşine, aşa că, vrînd-nevrînd, eşti ispitit să te duci cu gîndul la poveştile de duminică, moralizatoare, invocate pare-mi-se de Mark Twain, din care înveţi mai întîi cum să te porţi cu oamenii şi printre oameni, cum să respecţi viaţa şi avutul celuilalt, cum să nu furi, să nu minţi, să nu rîvneşti la bunul altuia, sub ameninţarea pedepsei divine, decît să afli povestea incestuosului Oedip, a paricidului Oreste, a carnagiului din Hamlet sau din Genocid şi alte grozăvii sumbre ori groteşti. Pare că a venit din nou timpul fabulelor cu morală explicită, al istoriei leneşului lui Creangă, al celor trei iezi din povestea aceluiaşi, al Albei ca Zăpada şi al tuturor basmelor povestite, scrise,

pictate, filmate, dramatizate, în care Răul capotează irevocabil, iar Binele, cu Feţi-Frumoşi, şerifi, copii cuminţi, zîne, iese mereu la suprafaţă, ca untdelemnul, ori învinge cu sabia, cu inteligenţa, cu harul dumnezeiesc, cu umorul, cu bunătatea, frumuseţea şi corectitudinea. Vremea parcă s-a ticăloşit, cum se mai spune pe ici, pe colo, iar contemporanii noştri trebuie readuşi la poruncile biblice fundamentale. Aşa că, dacă ar fi să pun în scenă tragedia mirilor din Verona, în nici un