Turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din Franţa infirmă ceea ce părea evidenţa însăşi: actualului preşedinte nu i se opune principalul său concurent, prim-ministrul socialist, ci căpetenia rău famată a extremismului de dreapta. Ştirea a provocat o consternare comparabilă cu cea resimţită în faţa demolării turnurilor gemene din New York, cu puţine luni în urmă. Repercusiunile evenimentului demonstrează cît de imaginare sînt graniţele dintre politica internaţională şi politicile naţionale ale marilor puteri. Sub stindardele egalităţii, instituţiile internaţionale continuă să adîncească inegalităţile lumii reale, iar în cazul de faţă cele ale vechiului continent. În ajunul prăbuşirii, ignorată de ambianţa europeană, dictatura ceauşistă se răzbuna ignorînd la rîndul său Europa. Tranziţia autohtonă, dimpotrivă, nu oboseşte dînd tîrcoale unei anumite Europe, care nu se lasă nicidecum înduioşată. Succesul extremismului francez este succesul resentimentului popular faţă de Uniunea Europeană. Iar Franţa nu a fost un membru al acestei instituţii, ci însuşi sufletul ei, de la imaginarea proiectului pînă la sfidarea tutelei americane. Stîrnind turbulenţa electorală în discuţie, Franţa se transformă din sufletul activităţii Uniunii Europene

în purtătorul de drapel al decăderii ei. Căci accidentul său electoral survine după accidente comparabile petrecute în numeroase alte ţări membre. Împreună cu retorica tradiţională, din somptuoasele edificii de la Bruxelles se degajă un soi de ceaţă pestilenţială, duhnind a xenofobie, a intoleranţă şi chiar a rasism. Uniunea Europeană are meritul istoric inestimabil de a fi pus bazele instituţionale ale celei mai lungi perioade de pace pe vechiul continent - cu deplorabila excepţie, pentru care poartă partea ei de răspundere, a războaielor din fosta Iugoslavie. Tot ei îi revine răspunderea nefericitei inspiraţii de a fi rea