Scorul electoral al lui Jean-Marie Le Pen a ridicat, încă o dată, problema recrudescenţei dreptei radicale în peisajul politic european. Desigur, e ceva alarmant în faptul că în Franţa un demagog care, vorba lui Alain Finkielkraut, se străduieşte să vorbească cît mai corect gramatical, învinge politicieni importanţi care se străduiesc să vorbească cît mai "popular". Nu sînt, însă, dintre cei care dramatizează. Acest scor electoral care, cu siguranţă, nu va avea efecte prezidenţiale directe*, nu cred că pune în pericol realizarea proiectului european pe care Franţa l-a promovat întotdeauna activ şi nici nu cred că va duce la dezlănţuirea represiunilor rasiale, fie ele antisemite, antimagrebiene ori antiafricane. Pe de altă parte, e limpede că democraţia occidentală trăieşte, acum, vîrsta unei mari slăbiciuni: libertăţile se întorc împotriva Libertăţii. În numele democraţiei, poţi vota pentru o mişcare politică evident ne-democratică; în numele toleranţei nu poţi reprima intoleranţa; în numele libertăţii poţi opta pentru dictatură. Nu cred, aidoma unui editorialist celebru, că de vină pentru victoria lui Le Pen sînt americanii cu imperialismul lor numit globalizare. Nu cred nici că votul pentru Le Pen a fost un vot pentru eliminarea emigranţilor într-o ţară în care, acum, un sfert din populaţie mărturiseşte rădăcini ne-franceze. Mai mult, nu cred că 4 milioane de francezi cu drept de vot urăsc Uniunea Europeană. Fenomenul francez mi se pare similar cu cel petrecut la alegerile de la noi. Sînt absolut sigur că nici măcar jumătate din cei care au votat cu entuziasm candidaţii partidului "România Mare" nu sînt şovini sau xenofobi, nu sînt nici comunişti drapaţi în patrioţi şi nici nu sînt mari admiratori ai celor mai ticăloşi dintre români: securiştii. Pur şi simplu, votul românilor pentru gruparea lui C.V. Tudor a fost un strigăt de disperare - gestul cel mai iraţ