Dumnezeu ştie cît m-am străduit! Încă de pe cînd nici n-auzisem de Baudelaire, a sa "plăcere de a displăcea" o puneam în practică, meticulos şi cu voluptate, în toate împrejurările... Motto-ul meu (subliminal) era: "N-au pîine? Să mănînce cozonac" - doar că eu îl spuneam mai bine ca biata Maria-Antoaneta, care chiar credea că alternativa pîinii era cozonacul; cum o gafă nepremeditată e o gafă ratată, îmi înscenam fiece replică antipatică, fiece gest, fiece atitudine: nu puteam să risc grozăvia enormă de a părea simpatic! Or, este exact ce se întîmpla - cel mai adesea... Prin nu ştiu ce concurs obiectiv de incoerenţe, prin nu ştiu ce chimii subiective de aparenţe, toate faptele/vorbele mele rele îmi erau întoarse cu tone de miere. Am ajuns la concluzia că - probabil - cea mai sigură cale de a fi plăcut de unii este să le arăţi clar că nu-i placi; nu toţi masochiştii sînt conştienţi de bucuria lor. Dilema Dilemei acesteia este: pe unde s-a ascuns Antipatia în Era tuturor Simpatiilor? Căci - să nu ne amăgim -, acestea din urmă ("plurale", pluviale, pluridisciplinar-umorale...) sînt peste tot, au ocupat centrul şi periferiile, dictează complimente şi comportamente. Cine mai are curajul - nebunesc - de a se abate de la acest drum, cătinel-căldicel, de turmă mediatică? Vedetele TV? Să fim serioşi! Politicienii? Mă faceţi să rîd. Ziariştii, artiştii, patronii, masonii...? Uitaţi-vă-n jur: nu, nu mai există nimeni - nici un sufleţel - care să nu fi fost înrolat, benevol, în armata laptelui & mierii. Iar cei care-şi permit, rareori, "ieşiri", care "spun verde-n faţă" adevăruri incomode -

în pagini de ziar, în Parlament sau la Televiziune -, fiţi siguri că au experimentat, cu succes, formula masochismului colectiv şi au constatat (ca şi mine) că funcţionează. Vă propun, aşadar, să citiţi un număr care s-ar fi putut intitula "Peripeţiile Antipatiei în Ţara Simpatiil