Canadiene (14, ultima) Să dea dracii, te întorci în România! mi-a spus la ultima noastră întîlnire unul dintre românii din Québec, în timp ce eu sărutam dreapta doamnei lui, mulţumire pentru cadourile cu care mă surprinseseră - printre care o căciulă de blană cu coadă de raton, aşa cum purtau muntenii canadieni pe cînd se duceau să pună capcane în pădure. Căciulă pe care eu le-am promis că o voi purta cînd voi merge la facultate, mai spre iarnă - deşi, cum ştiţi, capcane la Bucureşti se pun în tot cursul anului. Şi mi-a spus-o cu un fel de gelozie. Probabil este greu de crezut. În realitate, această nostalgie subtilă, greu de explicat - drept care nici nu încerc - chiar există. Nici nu ştiu cum aş putea scrie aşa ceva, sună a utecisme - am spus eu unui român de acolo, care-mi spunea că-i bate inima mai tare numai cînd vede harta Europei, din care un colţ... Ei, şi mai dă-l (sar aici trei cuvinte, neesenţiale, dar cu care în principiu am fost de acord) de utece, a spus el, conducîndu-mă spre dormitor - în protestele soţiei sale, care striga în urma noastră patu', e nefăcut patu'! - pentru a-mi arăta pe perete fotografia bunicilor săi, fotografia lui Eminescu la 19 ani şi un tricolor micuţ din mătase. Am întîlnit această nostalgie diabolică şi divină la românii care se duc la băcănia unui arab de pe Chemin de Ste-Foy colţ cu rue Myrand pentru a cumpăra ardei umpluţi cu varză - deşi preţul acestor murături aduse din România este descurajant, ca şi cel al apei minerale carpatine care, în acelaşi raft, e mai scumpă decît Perrier-ul. Am întîlnit-o la românii din ville de Québec care se duc pînă la Montréal, trei ceasuri de drum, pentru a cumpăra picioare de porc - deşi piftia iese şi din gheare de curcan. Am întîlnit-o la un Gheorghe căruia toţi cunoscuţii îi spun Georges, care are o făbricuţă de cidru şi care povesteşte oftînd ce vin, da' ce vin! făcea odată, în ţa