Dintotdeauna, am fost antipatic; acum, însă, am dat celor ce mă antipatizau un motiv foarte puternic pentru a nu-şi mai ascunde antipatia faţă de mine. Sinceritatea îşi are, şi ea, preţul ei; adesea, nu este "credibilă". Spre deosebire de mincinos, omul onest şovăie; el se cam bîlbîie, este "evaziv", "ambiguu", bîjbîie. Omul onest, pur şi simplu, refuză să spună o minciună, şi atunci ezită. Mincinosul nu stă pe gînduri: el minte, el o spune fără ezitare şi de-a dreptul. Ca regulă foarte generală, cine bîjbîie, şovăie etc. nu este un mincinos. Pe de altă parte, tot ceea ce vine de la mine trebuie luat cum grano salis; am şi eu agenda mea, cum are toată lumea. Trădarea îşi are limitele ei, în calitate de trădare; trădarea nu este niciodată totală, sau atotputernică, sau de-tot-covîrşitoare. Întotdeauna există o marjă de libertate în orice act de trădare, există un moment unde trădarea nu mai este deplină. La fel, nici fidelitatea (amoroasă, erotică, camaraderească etc.) nu este absolută, ci îşi are elementul ei de "jucăuşenie", de ispită, de impuritate. Şi aşa e şi bine să fie, pentru că aceia de tot puri, "catharii", sînt şi cei mai periculoşi, pentru că vor prefera întotdeauna abstracţiunea convenabilă faţă de realitatea amestecată. Oare ne putem lesne imagina un destin de tip Coriolan Drăgănescu, dar invers? Ceea ce m-a îngrijorat cel mai mult, recent, a fost evidenta nevoie şi tendinţă spre simplificare, dublată cel mai adesea de un interes pentru latura sordidă a afacerii (e.g.: "Ce ai simţit cînd îţi turnai prietenul?", "Cum ai putut să faci aşa ceva?" etc.). Şi nu doar la ziarişti, unde această atitudine ar fi de înţeles: ei se adresează unui public larg, poate prea larg pentru a putea să fie socotit şi capabil de rafinamente epistemologice. Nu, am avut surpriza să întîlnesc nevoia - aş spune absolută - de simplificare la intelectuali presupuşi subţiri: a