OK, băieţi, să deschidem corespondenţa. Iată patru scrisori care trebuie rupte în bucăţi şi aruncate direct la coş, fără a fi citite. Vin de la nişte firme care îţi oferă cărţi de credit cu dobîndă redusă şi garanţia unei vieţi pline de nelinişti. Aveam, pe vremuri, atît de multe cărţi de credit încît mi-am făcut o cămaşă din ele. Era anti-glonţ. Sub ea, inima mea făcea bum-bum de spaimă. Aveam acces la un credit care mi-ar fi permis să fac un film independent, să mă duc cu el la festivalul de la Sundance, să iau un premiu, să-mi plătesc datoriile şi să-mi cumpăr un căsoi în Park City. Dar n-am făcut filmul acela niciodată, mi-am cumpărat pe credit tot felul de drăcării prin casă, le-am băgat în priză şi apoi le-am aruncat în cada plină cu apă, unde am ars ca o odă adusă banului ieftin. Acea privire de disperare ţinută în frîu pe care o vedeţi în ochii omului de pe stradă este făcută din datorii. Pe vremuri, în ochii aceia se citea curiozitate, acum doar datorii. Poţi să-ţi botezi cîinele Greenspan, dar nu ajută. Veterinarul tot ia zece piei de pe tine. Vin apoi alte patru scrisori de la companii de cărţi de credit, dar pe acestea nu le poţi rupe. Conţin note de plată, pe vremuri simple oferte, acum teroare în stare pură. Ia să vedem, ce-ai mai făcut? Te-ai dus la băcănie de opt ori şi ai cheltuit cam 60 de dolari de fiecare dată. Trei restaurante mediocre te-au făcut de trei sute de dolari. Spanacul era ofilit, iar crevetele aveau un uşor iz de petrol. Ai trimis friptura de vită înapoi la bucătărie, pentru că era prea tare, şi ţi s-a adus înapoi
o veste de piele fiartă. L-ai împuşcat pe bucătar şi ai fost eliberat contra unei cauţiuni de un milion de dolari, pe care ai trecut-o pe cartea de credit. Dar tot ţi-au încasat şi nota de plată de la restaurant. O piesă de mobilier absolut necesară, un scaun sau o comodă, nu-ţi mai aduci aminte, a făcut 800, o
