Se spune adesea că antipatia izvorăşte din iraţional, dintr-o spontaneitate fără temei, şi cam aşa a definit-o Littré. "Aversiune naturală şi ne-raţională". "În ceea ce priveşte simpatiile şi antipatiile, raţiunea şi-a pierdut drepturile", spunea cu înţelepciune Christina de Suedia, ca despot luminat, aflată în poziţia de a şti care sînt limitele puterii şi ale raţiunii. Antipatia ţine de natură, astfel încît expresia "antipatie naturală" ar putea chiar părea un pleonasm. Ea provine din fiinţa instinctuală din noi. Iar cel care trăieşte acest sentiment nu trebuie neapărat să caute mobiluri. Dar dedicîndu-se introspecţiei, sau dacă altcineva îşi pune această întrebare în locul lui, atunci va descoperi dedesubturile instinctive ale unei antipatii bazate numai rareori pe valori nobile. Antipatia izvorăşte din gelozie; de exemplu, se spune că antipatia e sentimentul pe care ţi-l inspiră prietenul unui prieten. Observaţia e valabilă, evident, pentru cea sau pentru cel ce inspiră şi o oarecare atracţie pentru fiinţa iubită. Pentru că antipatia nu e gîndită şi pentru că o simţim fără să o putem stăpîni sau transforma, am putea chiar să credem că antipatia izvorăşte, ca tot ce nu ţine de raţiune, din forţele oculte ce dormitează în fiecare dintre noi. Antipatiile sînt "un prim gest şi o a doua vedere", ne spun fraţii Goncourt. Ar trebui mai degrabă să ne încredem în antipatiile noastre, mai clarvăzătoare, în sînul întunericului ce le-a dat naştere, decît în raţiune, orbită de prea multă lumină. Acest caracter ocult şi neraţional al antipatiei şi produs de instinctele ce încă persistă, datorită originilor animale, explică faptul că putem construi o analiză a relaţiilor interpersonale pornind de la antipatiile dobîndite în copilărie sau chiar transmise prin obscure moşteniri genetice. Montaigne se miră că picătura de spermă a tatălui său din care a fost zămislit conţ