Cu toate că, în ce mă priveşte, mi-am trăit copilăria pe uliţe urbane, cred că pricep destul de bine sămănătorismul. Îndrăznesc să spun că îmi place proza aceea cu gîze, cu cîini, cu puiul de prepeliţă neascultător pe care îl răpune iarna pe meleagurile bătrînei noatre ţări. Iată, îmi amintesc de o dramatică poveste a lui Emil Gârleanu despre o muscă aţipind sătulă pe foia unui Evangheliar, care moare acolo tihnită, într-un fel de extaz al verii. Mărturisesc ruşinat că mă simt straniu solidar cu gîştele care stau pe stradă într-un picior şi abia catadicsesc să se dea deoparte cînd te apropii cu maşina de tîndăleala lor; ba atît de mult întîrzie ele, acolo, în mijloc de drum, în satul Cutare din Banat, încît trebuie să frînezi, trebuie să-ţi scape printre dinţi întrebarea indignată: "cum draci să intrăm noi în Europa cu gîştele astea", şi abia atunci, responsabilizate parcă de reproşul tău cu iz apodictic, gîştele se mişcă, păşesc cu o cumpănire milenară şi iuţesc imperceptibil pasul stîrnite de stridenţa claxonului tău care pluteşte peste garduri, printre clăi de fîn, peste curţi împodobite cu găinaţul păsăretului. * Survolăm, în fragmentele de mai jos, stările cele dinlăuntru ale unei domniţe, fostă cîndva "fiică a satului", în obligatoria vizită pascală la părinţi. * O mare plictiseală te umple şi toate cad în previzibil; la asemenea evenimente simţi mai mult ca oriunde altcîndva distanţa care te separă de lumea satului, pe care ai părăsit-o încă dintr-a opta, îţi simţi condiţia, vorbele oarecare pe care ai a le spune cutărei foste colege de şcoală care îţi spune pe numele mic cu o familiaritate uşor falsă în care îţi dai seama că nu ai ce spune, eşti stînjenită de faptul că orice ai "relata" despre viaţa ta, despre familie, despre lume în general, este străin şi neadevărat, şi subliniază distanţa care te separă de cei din jur, şi chiar dacă nu vrei, şi chia