Bineînţeles, stînd la coadă la aparatul de cafea, cu nasul proptit între omoplaţii geneticianului maghiar de reputaţie internaţională, m-am luminat tot la faţă cînd l-am văzut pe Predrag apărînd în uşă. La-nceput nu-l putusem suferi, ba chiar, după primul lunch în comun cu noii mei colegi, îi spusesem Ioanei că e printre ei un tip care seamănă perfect cu odiosul V. (care la rîndul lui seamănă cu Piru la tinereţe). Predrag călcase în primele zile în toate străchinile posibile: stînd lîngă Judith, o specialistă în teorie muzicală, îi spusese că el nu crede că femeile sînt creative. Pe o unguroaică o întrebase de ce compatrioatele ei au reputaţia de a fi "focoase". Vorbea la nesfîrşit, într-o engleză bolovănoasă, punea întrebări indiscrete, făcea afirmaţii politice tranşante, uitînd că la masă cu el erau un arab şi vreo doi israelieni, iar pe bietul etnolog american l-a făcut să roşească literalmente întrebîndu-l la ce-i foloseşte brăţara fină de aur de la mîna stîngă. Toţi se crispaseră la-nceput, însă fireşte că nu intraseră în vreo polemică serioasă peste farfuriile cu gulaş. Aceşti oameni de lume îşi zîmbeau unul altuia chiar şi-n mijlocul unei controverse, şi pînă şi cea mai tăioasă, în conţinut, replică, şi-o începeau cu "Aveţi perfectă dreptate, dar..." Cel mult, din cînd în cînd, după ce Predrag vorbea, se lăsau momente stînjenitoare de tăcere. Dar nici măcar de ele nu-şi dădea seama bietul băiat, care, vesel şi combativ, îi dădea înainte cu vorbăria aceea fără sfîrşit. Foarte repede ne-am dat seama însă despre ce era vorba. Predrag era de fapt foarte dulce, un om de o ingenuitate rară, care, în ciuda temei lui de cercetare pentru care obţinuse bursa la "Collegium Budapest" şi care, ironie, se referea tocmai la stereotipuri în relaţiile inter-etnice, era pur şi simplu un ciucure de clişee, de prejudecăţi absurde, pe care le purta cu el cu aceeaşi nepăsare