o problemă de accent Se întîmplă adesea să descoperi că un "simpatic" nu e chiar aşa simpatic, după cum, uneori, "antipaticul" nu e ce pare-a fi. În primul caz, opusul lui "simpatic" nici nu mai e "antipatic", ci o serie de cuvinte care exprimă nişte senzaţii destul de tulburi, pe care nu e nevoie să le numesc... Te întîlneşti cu tînărul X. El e unul dintre cei care par să te simpatizeze, ţi-a citit şi cărţile, zice că te admiră etc. etc. În general, pînă la noi (dez)ordini, cînd cineva îţi arată simpatie, răspunzi cu aceeaşi atitudine. În timp ce vorbim, de noi se apropie Y, persoană importantă. Schimbă amîndoi două, trei vorbe. Persoana importantă se întoarce spre tine, îşi ia rămas bun. Mă întorc şi eu, apoi, spre junele amic, dar... ia-l de unde nu-i. Copleşit probabil de tulburătoarea întîlnire cu Importantul, a dispărut fără să mai spună bună ziua. A uitat ce mult te admira, ce mult, vai ce mult, te simpatiza... Drăguţ Z. A publicat o carte şi-ţi scrie o dedicaţie ditirambică. Dai, întîmplător, peste o dedicaţie a lui către un "rinocer" contemporan. Recunoşti chiar şi ditirambicul stil. Simpatic băiatul. Simpatic cu tine, simpatic cu oricine. Atent. Îşi deschide omul culoare. Viaţa e un labirint. E plin de voie bună Cutare. E simpatic de meserie. Scrie şi versuri. Sumbre, pline de tragism... Cînd uită să fie simpatic, e veninos şi încrîncenat. Nu iubeşte pe nimeni. E simpatic de meserie. Cîştigă bani din asta. Şi nu doar bani. În general, cîştigă. De data aceasta vrea să ne facă pe toţi să rîdem, toarnă bancuri. Nu rîd. Nu-mi vine. Nu poţi să rîzi cu oricine. Cunoaştem personajul. Ştim cîte ceva şi despre trecutul său prerevoluţionar. Sînt la un mare festival de poezie. Numai poeţi bărbaţi. Sobri, gravi, cu bărbia uşor ridicată. Plicticoşi. Mi se spune că aşa sînt aici marii poeţi. Interesant că şi prietenul meu David îmi spune că în ţara lui e prefera