A existat după 1989 o resurecţie importantă a interesului pentru Bucureştiul interbelic. Nu întîmplător, această resurecţie se datorează în primul rînd arhitecţilor, mai precis echipei Uniunii Arhitecţilor din România condusă pe atunci de Alexandru Beldiman. Că acest interes a venit dinspre profesioniştii care şi-au exercitat meseria în condiţiile ştiute nu e de mirare. În comparaţie cu cele petrecute după război, dar mai cu seamă în anii optzeci, perioada interbelică li se va fi părînd acestora idilică. Oraşul vibra de viaţă, plin de contraste fără doar şi poate, dar nu lipsit de importante reuşite urbane şi arhitecturale. Planul de urbanism din 1935, elaborat de cei mai importanţi şi autorizaţi arhitecţi şi urbanişti ai vremii, rămîne încă un model de reuşită a modului în care oraşul poate fi gîndit în devenirea sa viitoare. Planul din 1935 descrie cu mijloacele proprii urbanismului un oraş care nu a fost să fie. Ce s-a realizat din el rămîne fragmentar prezent, dacă nu a fost deja demolat. Captiv în fotografii păstrate de împătimiţi (precum cei menţionaţi în pagina de gardă a recentului album eponim editat de Noi Media Print, a cărui lansare recentă la galeria Craii de Curtea Veche din str. Covaci prilejuieşte acest text), Bucureştiul dinainte de război este recuperat, iată, doar prin intermediul fotografiilor şi al planurilor de construcţii care nu au apucat să facă proba zidirii. Expoziţia Bucureşti 1920-1940: între avangardă şi modernism, nerepetată nici prin complexitate, nici prin programul curatorial, a lăsat şi ea un album somptuos, din ce în ce mai greu de găsit pe piaţa de carte. Probabil că Editura Simetria va binevoi cîndva să ni-l pună la dispoziţie sub formă de CDROM, aşa cum s-ar cuveni, date fiind preţurile tipăriturilor şi faptul că modernitatea noului mediu îl recomandă pentru astfel de proiecte. De asemenea, o serie de alte albume post-ex