După ce Le Pen a repetat în Franţa isprava pe care o reuşise Corneliu Vadim Tudor în România şi a intrat în turul doi, se pare că va păţi la fel ca acesta în ultimul act: se va lovi de o coaliţie a celorlalte partide, de un blocaj mediatic nedeclarat şi de o mobilizare a majorităţii alegătorilor speriaţi de schimbări bruşte. În urma acestui scrutin rămîne un preşedinte francez votat de mulţi, dar iubit de prea puţini; mai rămîn o ţară cu mîndria rănită şi o întrebare apăsătoare: au fost doar accidente sau se poate vorbi deja despre un model franco-român (sau româno-francez, avem întîietate) care transformă prezenţa extremiştilor în finalele alegerilor prezidenţiale în eveniment electoral banal? Populismul naţionalist cîştigă teren şi devine al doilea curent politic în tot mai multe alegeri locale: fie că este vorba despre Partidul Popular Elveţian, de Partidul Progresului din Norvegia, de Partidul Popular Danez, Vlaams Block din Belgia sau de Lijst Pim Fortuyn din Olanda, toate au mai multe în comun decît ar lăsa se se înţeleagă ideile lor: un mesaj naţionalist combinat cu soluţii simpliste, de fapt pseudo-soluţii, pentru probleme complicate. Şi mai au ceva în comun, ceva mai greu de cuantificat şi analizat: şarmul unui lider puternic, carisma unui personaj care se prezintă a fi din popor, pentru popor, pe înţelesul poporului. Că este vorba despre Pim Fortuyn, homosexual olandez xenofob, de daneza Pia Kjaersgaard numită "casnica populistă" sau, mai comun, bărbaţi albi, creştini, heterosexuali şi cu specific naţional, tuturor li se găseşte imediat o poreclă uşor de ţinut minte: "Tribunul", "Regele Carl" (pentru norvegianul Carl Hagen) sau "Judecătorul Nemilos" (pentru germanul Ronald Schill, care abia începe să se afirme). E o toană de moment a Europei sau se conturează un model care nu ocoleşte România? Nu voi încerca să răspund aici la această întrebare. De