Scriu pentru a cauta niste limite, dar scrisul nu are limite. Scriu pentru a inlocui continua mea nebulozitate, dar scrisul nu poate inlocui nimic. Scriu pentru a nu deveni o bruta mecanica, dar scrisul imi rascoleste instinctele. Scriu pentru a ma apara de propriile mele pulsiuni incontrolabile, dar scrisul imi aduce frustrari si mai dureroase. Scriu si nu mai pot sa-mi recistig dintii pierduti. Scriu si sint tot mai urit, mai imoral, mai iresponsabil. Nimic nu ma multumeste scriind. Scrisul e nesatios, e o dorinta oribila de a depasi umanul, de a palpa ceva din monstruozitatea propriei tale fiinte. Scriu ca sa nu ma ascund si ma imbrac in valuri, aluzii, straturi groase de neadevar si speculatie. Scriu pentru ca vine moartea, o presimt si-n unele stari o doresc. Scriu si pentru ca nu mai pot iubi sau pentru ca mi-e rusine de mine. Scriu ca sa pot sa tac si mai mult si de fapt stirnesc in jur o galagie uscata de care nimeni nu are nevoie. Scriu pentru ca de multe ori ma simt idiot, un om incomplet, un ins care nu-si merita pedepsele, un ins abrutizat de cartile altora. Scriu pentru a regasi viata, dar viata nu e de regasit prin scris. Ii scriu ei, unei femei. Nu poti scrie decit pentru o femeie. Restul e desertaciune si istorie literara. Scriu ca sa nu innebunesc, scriu ca sa nu uit, scriu de frica, scrisul e fiziologic, singur scrisul ce-ti mai permite o minima autenticitate (un slagar, fireste).

Mi-e frica de obsesiile mele, de asta scriu. Nici nu stiu ce inseamna o adevarata obsesie, de asta scriu. Nu sint in stare sa risc totul pe o obsesie si atunci ma insel scriind. Scriu si tineretea mea e definitiv pierduta. Scriu sa arat ca asta este insuportabil. Scrisul n-a salvat niciodata pe nimeni. Dar refugiul in iluzia lui imi da de fiecare data o senzatie de mai bine, mai sigur, mai acceptabil chiar. Se pot scrie, intr-adevar, toata viata, zeci de mii d