Printr-o coincidenta ghinionista, cartea lui Matei Calinescu* despre felul in care i-a cunoscut si citit pe Mircea Eliade si Ioan P. Culianu apare in tulburele climat de exacerbari al “demitizarii” si “demascarii” celui dintai.

Nu e, fireste, nimic iesit din comun in contestarea postuma a unei mari personalitati.

Formele si directia “demitizarii” lui Mircea Eliade depasesc insa tot mai mult cadrul oricum foarte elastic al exercitiilor de acest gen, care sunt de obicei crude si mai intotdeauna excesive, dar si neindoielnic utile. Le depasesc fiindca examenului critic i se substituie procesul politic, iar opera lui stiintifica si literara ajunge sa fie socotita toxica, primejdioasa, infestata si purtatoare de virusi ideologici, nicidecum eventual perimata, lovita de vetustete, banalizata in idei si ofilita estetic. Finalitatea demersului contestatar devine astfel, declarat sau nu, dar inevitabil, punerea la index.

Revendicat de la principiile libertatii critice, un asemenea examen se preface de fapt in rechizitoriu si anatema, expresii ale fanatismului si intolerantei. Si nu are nici o importanta daca fanatismul si intoleranta se trag din anume convingeri sau din oportunism, rezultatele sunt aceleasi.

Unul, evident si tocmai de aceea rareori observat, ca tot ce sare in ochi si face sa alunece in gol privirea, consta in trivializare. In sine grav si tragic, “subiectul” Eliade a capatat mondenitatea suspecta a faptului divers senzational si aspectul de “afacere” tenebroasa, sursa de “scandal” mediatic foarte productiv pentru castigul de notorietate facila. “Dezvaluirile” despre cazul Eliade (fiindca biografia si opera ii sunt tratate politistic, in stilul de “investigatie” in care sunt tratate cazurile criminalilor in serie, ale marilor perversi etc.) se succed in maniera si dupa regulile supralicitarilor din presa bulevardiera, cu deo