In ultimii ani am vorbit foarte mult despre Europa. Vreau sa spun ca am fost deseori invitat, fie în calitate oficiala, fie cu titlu personal, sa vorbesc despre Europa, mai exact despre cum se vede Europa dinspre Est.
Sper, totusi, ca premiul cu care sunt onorat astazi nu rasplateste harnicia mea retorica, numarul discursurilor mele. As prefera, în orice caz, sa fi fost cantarit mai putin pentru vorbe si mai mult pentru consecventa unei atitudini, sau pentru cateva fapte.
Nu e mai putin adevarat ca m-a frapat întotdeauna importanta care se acorda îndeobste vorbelor, promptitudinea cu care ne lasam antrenati în nenumarate dezbateri, fatalmente repetitive. Tema unificarii europene, a integrarii fostelor tari comuniste în spatiul comunitar e, de o buna bucata de vreme, tema predilecta a majoritatii întrunirilor politice si a unei lungi serii de colocvii internationale, conferinte si simpozioane academice.
Cand e de organizat ceva, aceasta e prima tema care vine în mintea organizatorilor. Nimeni nu se opune, toti au ceva de spus, fondurile necesare se obtin cu usurinta. Asa stand lucrurile, o anumita oboseala e inevitabila: exista deja o "limba de lemn" a discursului comunitar, exista clisee, euforii de protocol, abuz gesticulatoriu.
Oricat de nobil ar fi subiectul, oricat de actual, nu poti sa nu te întrebi uneori, în surdina, ce e cu aceasta inflatie verbala, de ce simtim nevoia sa reiteram, neobositi, aceeasi previzibila demonstratie, sa cantam, la toate ocaziile, aceeasi melodie? E discursul despre Europa o caracteristica a spiritului european? Ne temem ca lumea n-ar fi convinsa înca de necesitatea unei masive omogenizari continentale?
Dar s-a acceptat, în definitiv - si s-a si înfaptuit - omogenizarea monedei, adica a unui simbol identitar extrem de puternic. Sunt în curs, de asemenea, riguroase armonizari legislative, institution