Prima şi cea mai frumoasă excursie am făcut-o cam pe la opt ani împreună cu prietenul meu greu, Garabet, şi cu Miţa lui, despre care am mai scris. Miţa avea nişte neamuri de-ale ei, la Speteni, sat măricel, cu oameni harnici şi fete frumoase, la vreo trei kilometri după ce treci podul de peste Ialomiţa. Tot la Speteni, zece ani mai târziu, aveam să particip la balul de pomină în întunericul sălii de şcoală, cu cei doi lăutari aduşi din cătunul învecinat, cu potopul grozav, ploaia torenţială ce ne prinsese pe câmp...

Drumul îl făcusem pe jos, - ideea lui Garabet. Deşi, la greutatea lui, fusese un chin. Doctorul însă îl sfătuise să mai iasă din prăvălie, şi să se mişte... Ialomiţa, n-o trecusem pe pod niciodată. Era un pod de vase bătrâne, smolite, pe care din când în când le luau şi le duceau la vale spre Alexeni, Broşteni, inundaţiile... Gârla, galbenă de praful bărăganului, cu dâre negre de păcură de pe la rafinăriile prahovene, o trecusem deseori, cu bunul meu prieten, Lică. O treceam de obicei pe la vad. Rareori înot, verile, dacă apa era mai mică, fără vârtejuri. Adâncă, Ialomiţa rămânea doar la Cotul ţiganilor. Mai era şi un Cot al românilor, dar nu se compara... Aici, vedeam ţigăncile...Vara, se scăldau goale şi ne lăsam pe la fund după ele, duşi de curent, iar fiicele Indiei ţipau de frica noastră, măcar că eram băieţi mici. De atunci privindu-le cum îşi săltau din apă trupurile şiroind în soarele sălbatic, ştiu, pot să spun cât de roşii sunt p. lor, - roşii ca focul...

Astfel că acum vedeam Ialomiţa, altfel, de sus în jos, cum treceam peste podul de vase legănându-se şi scârţâind uşor... De văzut, nici păduri nu mai văzusem. Eram la doi paşi de Speteni. Treceam printr-o pădurice deasă, ale cărei rămurele te izbeau în trecere peste faţă dacă nu înaintai cu cotul în sus, cum făcea, masiv, Garabet. Era prin luna mai, de Sfântul Constantin. Ţi