Subiectul piesei (povestit de însuşi autorul)

Să zicem că diavolul în persoană se hotărăşte să viziteze România. Şi vine sub înfăţişarea unui jurnalist elveţian de origine română, desigur - din moment ce vorbeşte impecabil româneşte. E însoţit de doi drăcuşori, la fel de elveţieni şi la fel de români împreună cu care urmează să facă un film despre România de azi. Nu-i trebuie mult timp să descopere că aici se simte ca acasă. Asta îi dă frisoane. Misiunea lui e deja îndeplinită, n-are pe cine să mai prăbuşească, n-are ce să surpe. Şi atunci, pentru că se teme să lenevească, începe să ţină lecţii de morală. Vlad Zografi despre Viitorul e maculatură.

Felul în care scrie acest dramaturg, în care alătură cuvintele şi prinde ideile în verb, în forme şi formule memorabile, felul în care apare plutind în această lume, posedînd-o de fapt pînă aproape de intimitatea fibrelor ei, aspectul inocent al unei replici care conţine observaţii şi sentinţe usturătoare, vîrtejul perspectivelor, firesc, care te duce pe sus ca într-o nebunie oferindu-ţi şansa distanţării ca să pricepi că ciudăţenia se găseşte în noi, în sistem, în fiecare clipă petrecută aici, toate astea şi încă multe altele l-au scos de la început pe Vlad Zografi din contextul obişnuit al exprimărilor dramaturgice. Din punctul meu de vedere, capodopera de pînă acum rămîne Petru sau petele din soare, o parabolă a societăţii cinice de peste tot şi dintotdeauna, o analiză a unui tip de eşec care poate determina declinul societăţii: falsa ierarhie a valorilor. Tot o parabolă se prezintă a fi şi Viitorul e maculatură, o piesă marcată de actualitatea imediată pe care nu ştiu dacă o depăşeşte, o piesă ce dă titlul unui volum apărut în 1999 la Editura Humanitas. O parabolă a unei lumi prăbuşite, în care esenţele şi omul esenţial agonizează iar vitale rămîn minciuna, falsitatea, ipocrizia, prefăcă