Ca şi în precedentul volum de proză, acela din 1999, intitulat Călătorie spre muchia de cuţit, Mihai Dragolea manifestă şi în romanul recent apărut o evidentă predilecţie către banalul cotidian, către ceea ce este prozaic, umil sau de-a dreptul meschin în existenţa de zi cu zi. De departe spre aproape încearcă să îmbine, într-un discurs prin excelenţă realist, construit contrapunctic şi mizînd pe convenţiile autenticităţii, radiografia exactă a unui sentiment extrem de puternic (la limita obsesiei) cu aceea a societăţii româneşti ante- şi postdecembriste. Proiectul este, fără doar şi poate, ambiţios, dar resursele de inventivitate epică se dovedesc, nu de puţine ori sărace, iar personajele şi evenimentele nu reuşesc întotdeauna să capete relief (în parte şi din cauza lipsei de inventivitate stilistică); nu este însă mai puţin adevărat că, uneori, tocmai acest tip de scriitură monotonă, lipsită de relief, poate să pară un artificiu inspirat, în măsura în care, pe porţiuni, cadrează foarte bine cu derizoriul existenţei cotidiene.

Am putea afirma că romanul de acum este povestea unui cuplu cu nimic ieşit din comun: el trecut de prima tinereţe, căsătorit, cu doi copii, (îşi detestă, evident nevasta şi socrii), ea, Ema, soţia unui medic, la rîndul ei cu doi copii; întîlniri clandestine, strîngeri de mîini prin restaurante obscure, mîngîieri pătimaşe, reprize de sex pe apucate şi tot tacîmul. Cu toate acestea, în fapt, De departe spre aproape, înainte de a fi romanul unui cuplu, este odiseea unui singur personaj (naratorul), care, fie lucid pînă la masochism, fie, dimpotrivă, cuprins de candori adolescentine, ajunge să proiecteze idealul feminităţii asupra Emei (nume cu evidente rezonanţe livreşti), femeia iubită devenind unicul reper într-o existenţă ternă, lipsită de sens. Printr-un du-te-vino între trecut şi prezent, naratorul-personaj recreează totodată şi