Dacă soţietatea este un trup, simtimentul poeziei şi al meşteşugurilor este sufletul care îl însufleţeşte şi îl înnobilează". Afirmaţia datează din 1832 şi a fost făcută de I. Heliade-Rădulescu în articolul programatic Pentru poezie, publicat în "Curierul românesc". Clamarea unei relaţii de tip simbiotic între ţesutul social şi sensibilitatea poetică reprezintă una dintre numeroasele şi fascinantele iluzii ale paşoptismului literar. Epoca respectivă se defineşte, de altfel, în contextul istoriei literaturii române, ca o perioadă a entuziasmului vizionar, necesarmente impus de avîntul revoluţionar ce caracteriza nu doar Ţările Române, ci Europa întreagă. Mărturie certă a concordanţei existente între crezul enunţat şi acţiunea săvîrşită devine, în cazul lui Heliade, rolul capital jucat de el atît pe scena istoriei ce-şi accelera ritmul, cît şi în conştiinţa culturală a secolului al XIX-lea. Şi nu retoric ne referim la întregul secol, căci spiritul critic maiorescian, dar şi lirismul eminescian au aflat în contribuţia predecesorului un fundamental termen de comparaţie.

În descendenţa lui Platon din Ion ori a lui Pseudo-Longinus din Tratatul despre sublim, Franz von Baader, teoretician, în sens etimologic, al etapei romantice, întemeindu-se pe facultatea pneumatică a "simţului lăuntric"/"simţului universal" asocia indestructibil calitatea de poet/artist cu predispoziţia vizionară. Exacerbînd, în manieră dualistă, complementaritatea firească minte/ inimă, tendinţa romantică a culturii, constant distribuită în spaţiu şi timp pretinde o fertilă depăşire a materiei constrîngătoare, iar unul dintre instrumentele preferate îl constituie tocmai viziunea poetică. Prin captarea sinergică a potenţelor creatoare ale Logosului, dar şi prin exhibarea, generatoare de catharsis, a Turnului Babel reprezentat de imaginaţie, poetul se înfăţişează umanităţii ca un Ales, chemat