Arta dansului se consumă ca o flacără pe scenă şi orice înregistrare a ei, oricât de fidelă, este lipsită de acea infinitezimală pâlpâire, pe care nu o poţi surprinde decât acolo, în acel spaţiu sacru, consacrat Artei. Numai acolo, în sala de spectacol se poate petrece cu adevărat, deplin, fericita întâlnire cu un mare artist dansator, un dar pe care îl primim doar de câteva ori în viaţă. Când suntem conştienţi de darul ce ni se face, întreaga noastră fiinţă palpită şi am dori ca acel moment efemer să se prelungească cât mai mult cu putinţă.

Un astfel de moment privilegiat ne-a fost oferit de Alina Cojocaru, prim solistă la Royal Ballet Covent Garden, din Londra, care a interpretat de curând, pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, rolul titular din baletul Giselle, de Adolphe Adam, într-o coregrafie consacrată, de la mijlocul secolului XIX, jucată de toate companiile mari din lume şi pusă în pagină, pe scena bucureşteană, de coregraful Vasile Marcu, în 1963.

În condiţiile actuale, când informaţia a devenit un bun accesibil oricui se interesează de un domeniu anume, faima Alinei Cojocaru ajunsese până la noi, prin mass-media. Aflasem că sălile de la Covent Garden sunt neîncăpătoare, de câte ori Alina Cojocaru apare pe afiş, dar numai acum am înţeles în ce anume constă, de fapt, arta ei, de o sensibilitate şi un inefabil greu de descris.

Baletul Giselle - inspirat din povestirile germane ale lui Heinrich Heine, care l-au entuziasmat pe Théophile Gautier, unul dintre autorii libretului - poartă desigur amprenta epocii în care a fost creat şi, dacă actul al doilea poate fi socotit o capodoperă a epocii romantice, primul act are un aer de uşoară desuetudine, datorită abundenţei de pantonimă. Această uşoară jenă a spectatorului contemporan a dispărut odată cu intrarea în scenă a Alinei Cojocaru, care n-a fermecat prin firescul absolut al celui