Aşa cum s-a afirmat adesea, prea variatele-i preocupări - filosofice, matematice, ştiinţifice, teologice, istorice, juridice şi diplomatice - constituie fără doar şi poate una dintre cauzele substanţiale pentru care Leibniz nu a putut oferi posterităţii o operă majoră în care să-şi expună, cu o detaliere suficientă, propriul sistem filosofic. Ideile sale importante rămân dispersate - şi nici titluri de primă referinţă precum Noi eseuri asupra intelectului omenesc (1705) ori Teodiceea (1710) nu reuşesc să-şi apropie mulţumitor un asemenea deziderat. E necesar prin urmare ca fiecare cititor să-şi întocmească o listă esenţială a acestor scrieri, spre a putea înţelege într-o manieră complementară evoluţia uneia dintre cele mai strălucite minţi ale epocii moderne.

Dintr-o atare listă nu poate lipsi corespondenţa purtată cu unele dintre personalităţile timpului. Utilă şi oportună pentru decantarea unor poziţii teoretice, ea a fost foarte puţin tradusă până acum în limba română.

Este cazul epistolelor schimbate cu Malebranche în discutarea unor concepte precum cel cartezian de întindere, sau teza conservării cantităţii totale de mişcare din Univers etc. în volumul de Scrieri filosofice alcătuit la Editura All de Adrian Niţă (care semnează, în afara traducerii, şi un studiu introductiv şi alcătuieşte totodată aparatul de note), acestea sunt grupate în patru secţiuni, dintre care cea dintâi trimite la fecunda şi interesanta perioadă pariziană a lui Leibniz. Un al doilea grupaj epistolar îl constituie corespondenţa purtată cu principesa Sophie de Hanovra şi cu Sophie Charlote, principesă de Brandenburg şi regină a Prusiei, în probleme precum cele circumscrise teoriei lui Leibniz despre suflet, ori despre substanţa simplă. Volumul se structurează mai departe în alte şase secţiuni, uneori convenţional numite, subsumând de regulă mai multe scrieri leibniziene: