Figura, să admitem, măcar aparent contradictorie, a lui Nae Ionescu scindează încă, dramatic, conştiinţa critică românească. Pe de o parte, se vorbeşte despre "escrocul de catedră", "cabotinul", "vîndutul", ba chiar "imbecilul" (sic!) Nae Ionescu, aşadar despre un ins profund nociv, un soi de Rasputin al intelighenţiei noastre, care n-ar fi ezitat a recurge chiar la plagiat (ca şi cum ar fi fost vorba de cărţi scrise cu propria mînă şi destinate tiparului, iar nu de nişte cursuri rostite, pe care alţii le-au transcris şi editat!). O umoare neagră cum smoala îi acoperă orice merit. Pe de alta, stăruie (şi nu vedem cum ar putea dispărea!) imaginea carismatică a personajului "transfigurat în mit", cum spunea Mircea Eliade, a singurului contemporan ce i-a dat lui Noica "sentimentul legendarului", admirat de Mircea Vulcănescu, Cioran, Cella Delavrancea, Mihail Sebastian, Octav Onicescu, Mihai Şora etc. Între cele două accepţii pare a se căsca un abis. Abis care are şi o factură istorică, în înţelesul că multă vreme nu s-a putut vorbi despre autorul Rozei vînturilor decît vehement negativ, într-o unilateralitate politic pecetluită de cele trei dictaturi: a lui Carol al II-lea, a lui Ion Antonescu, a comuniştilor. Prin urmare "patronul totalitarismelor" s-a văzut dezavuat tocmai de cei ce ar fi trebuit să aibă cultul său! Liberalizanţii noştri actuali, unii abia coborîţi de la catedra îndoctrinării marxist-leniniste (sau încă rămaşi cu un picior pe podiumul acesteia), sînt şi ei antinăişti nu o dată cu o suspectă înverşunare, improprie distingerii nuanţelor. Fireşte, Nae Ionescu a fost un om complex (de tip renascentist, nota cineva): "Rînd pe rînd: filosof de catedră, soţ şi tată, cap de şcoală, director de bancă, negustor, ziarist, căpitan de industrie, om politic, curtean, filosof de casă, îndrumător spiritual, amant, eminenţă cenuşie, victimă politică, martir, tot