Tonitza este unul dintre pictorii români despre care s-a scris cel mai mult, de la nenumărate articole la monografii de serioasă ţinută ştiinţifică şi până la biografii aproape romanţate. Scrierile lui Tonitza însuşi care se ridică la impresionanta cifră de 754 de articole şi îl recomandă drept gazetar profesionist au fost antologate, iar o parte importantă din bogata lui corespondenţă, riguros adnotată, a fost publicată.

Artist multiplu dotat - pictor, desenator, zugrav de biserici, critic de artă, jurnalist şi nu în ultimul rând profesor, bântuit de contradicţii şi inconsecvenţe, Tonitza s-a implicat febril în evenimentele culturale şi politice ale timpului său. Pictura sa, mai ales după 1924, entuziasma, provoca superlative, iar colecţionarii şi-o disputau. Tonitza, o spune Han în amintirile sale, vindea tot.

Dacă rezervele în aprecierea lui, şi vom vedea de ce natură au fost ele, n-au lipsit, totuşi personalitatea sa a fost întotdeauna înconjurată de un interes special. Despre armoniile sale de culoare s-a putut spune, cam de prin 1924-25 încolo, că sunt "sclipitoare", "nemaiîntâlnite", pline de "surprize şi ispite", "fragede" sau "arzătoare". Pictura lui, cum de asemenea s-a spus, era "un fenomen cu totul neobişnuit", mărturisea un "temperament artistic excepţional", atrăgea prin nelinişte, neastâmpăr, neistovită vervă coloristică, efervescenţă a imaginaţiei.

Cu toate acestea pictura lui Tonitza nu a încetat să fie o problemă pentru critică. Dacă în opera mai tuturor artiştilor există ezitări, incongruenţe, rupturi în unitatea, mai mult ideal postulată, a operei, pictura lui a deconcertat printr-o contradicţie mai adâncă care ar putea fi formulată drept aceea dintre adevărul vieţii şi artificiul artei.

Arta lui Tonitza porneşte din exigenţe etico-sociale, dintr-o participare profundă şi patetică la spectacolul suferinţelor umane