Cartea lui Ion Istrate se deschide cu o privire de ansamblu asupra contextului politico-cultural de la sfârşitul secolului al XV-lea marcat de căderea Bizanţului. Fără influenţa centrului cultural bizantin se constată nevoia de a se traduce textele sacre, scrierile canonice, hagiografii şi lucrările marilor părinţi ai ortodoxiei, fapt care duce în curând la o "autohtonizare prin provincializare" a culturii bizantine şi care o obligă să îşi caute în spiritualitatea occidentală "multe din resursele propriei modernizări". Fenomenul de descoperire, de receptare şi de asimilare a valorilor creştinismului occidental va dura câteva secole. Pe acest fundal, Ion Istrate remarcă "specificitatea creativităţii româneşti şcareţ constă în capacitatea de a îmbina cufundarea în sine, ca năzuinţă de a atinge orizontul profund al unui model de civilizaţie despre care pre-există conştiinţa alterităţii, în sens occidental."

Ion Istrate identifică repede începuturile poeziei în cultura română în poemul Viiaţa lumii (1673) al lui Miron Costin şi în Psaltirea în versuri (1693) a Mitropolitului Dosoftei (autor şi al unei traduceri a prologului tragediei cretane Erofile, versiune care prezintă câteva - prea puţine şi neconcludente, aş zice - similitudini de text cu poemul cronicarului).

Ne vom opri însă asupra părţii a IV-a a studiului, Întâiul dramaturg român: Ion Budai-Deleanu, reprodusă cu mici modificări după capitolul O ciudăţenie literară din teza de doctorat a cercetătorului Barocul literar românesc (Minerva, 1982).

Piesa Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa a fost scrisă în 1780 în colegiul românesc de la Blaj, discuţiile pentru stabilirea autorului ei stârnindu-se o dată cu articolul lui L. Drimba din 1683 în care acesta o prezenta pentru prima oară drept "cea mai veche piesă de teatru românească cunoscută" şi stabilea definitiv locul unde