Lumea văzută din tramvai
De cînd mă ştiu mi-a plăcut să merg cu tramvaiul. La Sibiu, pe cînd eram elev, tramvaiele erau deschise la capete - pe platformă, cum i se spunea, stăteai la aer - rudimentare şi lente. Zăngăneau din toate încheieturile. Cum exista o singură linie, se aşteptau în fiecare staţie, unde se petreceau. De la Dumbravă la Răşinari, era o minune. Prin pădure, kilometri buni, apoi pe marginea rîului Şteaza, puteai privi, cînd te apropiai de satul lui Goga şi Cioran, munţii. Proaspăt student, în toamna lui 1956, luam tramvaiul 4 sau 19 spre Unirii, Mămulari, Avram Goldfaben, Dudeşti. Locuiam pe Parfumului, vis-à-vis de Primăria de azi a Sectorului 3, unde este Intrarea cu acelaşi nume. Alt tramvai util era 18: cu el, de pe Dudeşti în sens invers decît spre centru, o luam peste Şos. Mihai Bravu (la colţul căreia cu Dudeşti este cea mai veche şcoală primară din Capitală), prin cartierul zarzavagiilor sîrbi, cu case mici coborînd spre Dîmboviţa, ca să ajung la Talcioc. Soarta a vrut să-mi cumpăr, peste ani, un apartament într-un bloc aflat chiar deasupra vechii groape unde era tîrgul. Azi e acolo intersecţia La Soldat. Din pricina unei statui, între bulevardele Ressu şi Grigorescu. Cu tramvaiul 16 mergeam la Grădina Icoanei. Ieşea din Bulevardul Bălcescu pe la Scala şi o lua spre Icoanei. Nu erau autobuze, nici troleibuze. Bucureştiul, mult mai "concis" decît astăzi, putea fi privit aproape în întregime din tramvai: în centru, blocurile interbelice ştiute, în spatele lor, case din secolele trecute, cu mici grădini sau curţi, străzi pavate cu piatră, curate, luminate şi pline de copaci. Tramvaiul trecea fălos prin acest peisaj care astăzi mai poate fi văzut doar în filme. Mergea încet, oprea des, făcea staţii lungi. Cîteodată plin ochi, adesea gol, încît stăteai pe banchete de lemn şi te uitai în voie. Nimeni nu părea că se grăbeşte. Nu era ni
