Anul trecut, in Tulcea, asistam la o manifestare cu iz cultural. In program, printre altele, lansarea unui pretios volum de consideratiuni estetice semnat de un autor caruia intreaga suflare cuvantatoare ii ocolea numele, preferand o formulare mai plastica: "acest fiu al urbei" in sus, "acest fiu al urbei" in jos. Asta pentru ca omul, care pasise de mult peste pragul provinciei, sa nu dea, cumva, cu capul de pragul notorietatii nationale, uitand de unde plecase. Autorul statea relaxat in fata adunarii si urmarea, cu un aer ingaduitor, campionatul de periaj inchinat augustei sale fapturi. Si, din cauza zapuselii sau pentru a alunga niste musculite sacaitoare, isi facea vant cu propria carte. In acele momente inchidea ochii si chipul sau radia, atins de-o lumina secreta. Eram in ultimul rand, alaturi de dramaturgul Stefan Caraman, ce urma sa-si lanseze si el un volum. Pentru ca ecoul ispravilor lui culturale stropise cu prea multa blandete malurile tulcene si, mai ales, pentru ca nu se scuturase, inca, de colburile natale, nu putea aspira decat, cel mult, la titlul de "nepotel al urbei". Hai, "nepotel teribil", pentru ca avea si moftul de-a-si publica opiniile nervoase intr-un cotidian local. In fapt, adunarea era compusa doar din tatici, unchesi, cumnati, cuscri si nasi culturali, care se imbulzeau in albumul de familie al invitatului pentru ca-i onorase, in copilarie, cu un pipi pe genunchi, un tras de mustata sau o prastie-n geam. Apoi insusi editorul veni la tribuna, dupa o tuse ale carei semnificatii pendulau grav intre absconsul conditiei umane si inefabilul celei de bastinas. Editorul e un personaj important: daca scriitorul e painea, atunci el e cutitul care o portioneaza, astfel incat feliutele rezultate sa multumeasca pe toata lumea. Am remarcat ca avea o slabiciune aparte pentru doua expresii, care catalizau fondul oricarei fraze: "fiu al urbei" si "lucrare