De la parabola cu cod de localizare istorica din piesa Petru la aceea definita prin personajul antic Oedip sau in povestirile filozofice „recuperate“ in Regele si cadavrul, Vlad Zografi s-a impus printr-un discurs epurat de ingredientele cotidianului, chiar daca teatrul sau a fost perceput de la inceput ca profund actual.
Viitorul e maculatura, noua sa piesa (noua pe scena pentru ca in volum a aparut in urma cu vreo 4 ani) socheaza tocmai prin acest aport de realitate de care nu-l credeam in stare pe autorul captivat de metafizica. Radicalizat pina la slogan, verbul sau da acum glas unei indignari „cetatenesti“ care in celelalte piese era ceva mai disimulata si vag directionata. S-ar putea crede ca autorul s-a saturat sa fie subtil si manierat si ca, mizind pe mijloacele directe, eficiente ale teatrului, vrea sa se faca mai bine auzit de la inaltimea scenei, unde cuvintele dobindesc o forta atit de puternica.
Sa ne spuna, de pilda, daca mai era nevoie, cit de artificial si de meschin traim, ce false devin uneori modelele de import precum Fundatia din piesa sa, cu tot angrenajul mondeno-comportamental, ce sufocanta birocratie ne invadeaza existenta calculata in indici numerici, ce perspectiva fantomatica avem intr-o schema virtuala aseptica, fara culoare si personalitate, dar si fara acces la viata adevarata. Agitat si agitatoric, autorul e vadit iritat si revoltat in aceasta piesa care, altminteri, nu aduce prea multe noutati cu privire la prezentul si viitorul nostru, cu un adaos de specific national care impinge de-rizoriul spre ultimele consecinte. Inedita e poate trecerea de la scepticism la fatalism sau felul in care sint alternate cadrele diferitelor paliere ale realitatii investigate, de la birourile luxoase unde se pun la cale afacerile „ecumenice“ la tomberoanele de pe strada si la oamenii care le locuiesc, proclamindu-si cu cinism libert
